Cristina Chirvasie
Cred că dintre toate genurile literare, în vremurile astea tumultoase, peste care dă buzna informația de sus, de jos, din dreapta și din stânga, din față și din spate, memorialistica este esențialmente necesară. Chiar dacă îmbracă haina confesiunii sau a unui jurnal nu neapărat intenționat, discursul autobiografic este, paradoxal, imparțial. E ca o oficiere în timp real a vieții trăite într-un balans sublim cu irealul vieții dorite. Din pricina aceasta, cred că, mai cu seamă, cei hăruiți cu talanții artei sunt, într-un anume fel, trași de mânecă de o contemporaneitate care îi îndatorează să-și textualizeze văzutul și nevăzutul, desigur în limita unei dinamici intime deștepte.
Știu, e dificil să-ți pui afectul pe coală cu atât mai mult cu cât sufletul tău e unul smerit. Cred însă că această formulă restitutorie este asimilată mai bine de audiența zburătăcită a postmodernității și este pe deplin necesară pentru a înlătura sușanelele antume sau postume. Memorialistica îți deschide așadar cutia interiorului unui artist, poziționându-te într-o secvență de timp plină de grație în care autorul îți șoptește verbele existenței lui. Și nu pot să nu sufăr atunci când destinul răpește autorul prea devreme.
Vremea Crăciunului este una a bucuriei tihnite (sau cel puțin așa ar trebui să fie). Eu una însă nu pot vorbi despre Crăciun fără a-mi aminti despre unul dintre cele mai frumoase suflete care și-au purtat clipele pe scenă, pe platoul de filmare sau în fața microfonului teatral. Un artist mirabil, în toate sensurile pe care ni le traduce DEX-ul. Nu mai poate exista Crăciun pentru mine fără să mă gândesc la incomensurabila Leopoldina Bălănuță.
Au trecut 18 ani de când am întâlnit-o în biroul său de director al Teatrului Mic. Asta se întâmpla cu un an înainte de plecare ei dintre noi. Ne-am mai întâlnit de câteva ori de atunci. Dar nu despre ingredientele acestei Întâlniri vreau să vă povestesc acum, ci despre gradientul ei.
Am vorbit desigur despre teatru, despre acribia și tenacitatea cu care privea directoratul la care se înhămase, despre copilărie și despre viață. Și asta în numai o oră sau poate ceva mai mult. Am regăsit câteva dintre răspunsurile ei. Vă citez doar unul singur: Am conștientizat că tot ce mă înconjura era atât de fascinant în lumea în care m-am născut și în care am trăit primii ani ai vieții mele, încât ceva din lăuntrul meu a vrut să exprime acest preaplin de impresii, de senzații, de frumusețe, de fericire, de durere, a vrut să capete grai… Nu întâmplător am ales aceste rânduri pentru că ele îi reprezintă muzicalitatea sufletului, o adiere sonoră care o învăluia ori de câte ori vorbea despre teatru prin care și pentru care respira.
Uitându-mă înapoi, cu o oarecare frustrare față de timpul său prea brusc curmat, jinduiesc și astăzi după jurnalul său nescris. Îmi amintesc că într-un interviu, fiul lui Constantin Noica, înduhovnicitul părinte Rafail, sihăstrit pe undeva prin țară, povestea despre prima carte pe care a scris-o, la rugămintea insistentă a unui ucenic. Paginile acestei cărți sunt albe și, cu siguranță, o a doua carte tot un conținut incolor ar avea. Așa cred c-ar fi răspuns și Poldi Bălănuță la o asemenea rugăminte. Tot din smerenie. Probabil că tot ceea ce a avut de spus, a spus acolo, sus, pe scenă sau dincolo, în film. Pentru că arta ei a fost ca o ştafetă a Dumnezeirii, precum singură spunea, iar viața ca o colindă. Dar asta nu mă împiedică, ori de câte ori revăd o înregistrare cu ea, să-i caut în spatele privirii confesiunile incolore.
Vă îndemn ca în aceste zile pline de bucurie, când nădăjduiesc că timpul vă zburdă zâmbind, să dați un simplu click. Atât vă desparte de una dintre mărturiile sale artistice care probabil că, dacă ar fi trăit într-o țară mai atentă la valorile sale, ar fi devenit o ocazie pentru câțiva pași pe un covor de gală.
Imagini de pe cinemagia.ro
