Sens și explicație

Ieri, spre seară, când autobuzele sunt mai respirabile, pe unul din scaunele din față, o doamnă normală râdea. Singură. Cei din jur au început s-o privească cu reținere, bănuind-o probabil de niscaiva apucături nervoase. Doamna râdea în continuare, fără să-i pese de cei din jur. De unde stăteam eu nu-i puteam vedea chipul, dar mi-era clar că acele clinchete sincopate de veselie erau sănătoase. Mai amuzant pentru mine a fost însă să urmăresc chipurile celor din jur și grimasele sau privirile lor cu care se raportau la atmosfera sonoră creată de doamna cu pricina. Și-am intuit cumva clopotele de sticlă nevăzute în care fiecare călător se izola de actul pe deplin uman al râsului în public. În spatele doamnei, cu fața spre mine, se afla o altă doamnă ale cărei colțuri de gură coborau în jos odată cu creșterea veseliei celei dintâi. Circulau într-o vreme trei definiții scurte, pertinente și amuzante, ale celor trei specii ale genului dramatic. Se spunea că tragedia e să ai unde, să ai cu cine, dar să n-ai cu ce, drama e să ai unde, să ai cu ce, dar să n-ai cu cine, iar comedia, să ai cu ce, să ai cu cine, dar să n-ai unde. Aplicat la cele două doamne s-ar putea spune că prima trăia o dramă, iar cealaltă o tragedie.

Fiecare dintre noi ne ducem comedia, drama sau tragedia în spate, ne suim cu ele în autobuze și tramvaie, în avioane, mașini sau vapoare, călătorind conștient sau nu, în căutare de sensuri. De la sensul imediat al acțiunii noastre la cel principial și determinativ al vieții. Teologul Dumitru Stăniloae spunea atât de concis că sensul vieții constă în eternizarea persoanei. Ce înseamnă asta? Pe scurt, că nu trebuie să ne pierdem în amănunte și nici să ne risipim în detalii. Pentru a înțelege pe deplin sensul unui lucru trebuie să-l privești de la distanță, însă pentru a găsi explicația lui trebuie să-l observi în detaliu. Altminteri nu se poate și nici n-am putea înțelege un gest natural și uman ca cel al veselei doamne din autobuz. Tot uman este și gestul tăcut, dar expresiv al doamnei celei triste, desigur. Ambele fac parte dintr-un invizibil manifest personal. Un manifest al sufletului care se usucă în singurătatea gândurilor și care, pentru a respira, are nevoie de împărtășire, de comuniune.

Dintre noi toți, se pare că artiștilor le este dat mai lesne să poată formula și exterioriza manifeste interioare, îmbrăcându-le în arta lor. Cu siguranță dacă în autobuz s-ar fi urcat un artist ca Julian Rosefeldt, autorul unui manifest original și novator, ar fi găsit un bun prilej în a extrage din episodul râsu‘-plânsu‘ un conținut vizual suculent. Spun asta pentru că sunt convinsă că din astfel de întâmplări, aparent minore, și-a construit filmul Manifesto pe care l-a realizat în 2015 și pe care, iată, îl vom putea viziona pe 1 și 2 aprilie, în cadrul Festivalului Internațional de Film Experimental 2017 (BIEFF) la Cinema Muzeul Țăranului.

(sursa foto: bieff.ro)

Născut la München în 1965, Julian Rosefeldt este celebru deja pentru instalațiile sale panoramice cu proiecții multi-screen și pentru formulele sale vizuale care se regăsesc ca stil undeva între documentar și teatrul narativ. Inițial, Manifesto a fost conceput ca o instalație video, nu ca un film. Căutarea artistului din perspectivă contemporană l-a făcut să creeze o producție video în care detaliul și, deci, explicațiile au conținut și valoare. Cu Manifesto a colindat deja prin mai multe galerii și muzee importante din întreaga lume, însă anul acesta filmul său a avut premiera internațională la celebrele festivaluri de film Sundance și Rotterdam.

În afara discursului său vizual, faptul că a ales-o pentru cele 13 roluri principale pe una dintre cele mai expresive actrițe ale momentului, Cate Blanchett, a dat filmului nu numai tenta unui inedit manifest aristic, ci și pretextul unui maraton actoricesc de mare clasă. Fără doar și poate, Manifesto este un film de artă, o artă coborâtă în stradă, accesibilă și publicului care nu vizitează galeriile de artă. Manifestul artistic al lui Julian Rosefeldt, îmbrăcat în haina filmului, precum afirmă chiar autorul lui, este un strigăt care cheamă la acțiune. E o idee înțeleaptă să privim manifestele artistice ca pe niște seismografe ale timpului lor, spune Rosefeldt și acesta este un argument solid pentru ca producția lui să-și atingă scopul și să capete sens.

(sursa foto: imdb.com)

Parcursul scriptic al lui Rosefeldt în dezvoltarea proiectului său a plecat de la analiza Manifestelor lui Marx și Engels, Manifestul Futurismului al lui Filippo Tommaso Marinetti, trecând prin scrierile suprarealiștilor, dadaiștilor, constructiviștilor și ale altor mișcări care au revoluționat istoria artei. Așadar, aproximativ 60 de manifeste artistice, sociale și politice s-au putut întâlni pe peliculă într-o formulă organică și non-conformistă care definește, în fapt, lumea de azi raportată la viziunile celei de ieri. Cu alte cuvinte, ce s-a vrut și unde s-a ajuns…

(sursa foto: cate-blanchett.com)

O profesoară de gimnaziu, un muncitor în fabrică, o coregrafă, o știristă, un om de știință, o văduvă, o păpușăreasă, un homeless sunt câteva dintre fețele din care se compune manifestul lui Rosefeldt. 13 caractere, total distincte, ca niște sculpturi vizuale, cărora Cate Blanchett le dă consistență vizuală, recompunând lumea din cioburile în care se auto-sfărâmă și care fac ca Manifesto să intre pe lista filmelor obligatorii pentru noi, cei de azi.

(sursa foto cover: cate-blanchett.com)