Cristina Chirvasie
Întotdeauna Crăciunul m-a făcut fericită. Și nu din cauza darurilor, ci, mai cu seamă, pentru că este o sărbătoare, un praznic înfășurat în lumina muzicii. Copil de asfalt fiind, n-am putut să mă întâlnesc cu glasurile bătrânilor care ne-au ținut colindele calde. În schimb, Madrigalul m-a învățat să cânt câteva și n-aveam altă bucurie mai mare ca odată ce bradul ne intra în casă să-i recit și să-i cânt tot ce știam. La noi în casă Moș Gerilă n-a venit niciodată, ci numai Moș Crăciun. Pe furiș, cum a putut, dar a venit întotdeauna. Și eu i-am cântat mereu. Pe la vreo șapte-opt ani am început să-mi împart bucuria cântatului între Madrigal și Bing Crosby. Întrucâtva lui îi datorez engleza mea… Trebuia să știu ce înseamnă cuvintele pe care le cânta. Bing Crosby și hiturile lui dedicate Crăciunului sunt și astăzi foarte gustate de public, e drept, cel mai degrabă amator de shopping decât de tradiție. Chiar dacă nu sunt o împătimită a acestei preocupări cronofage, recunosc că încă îmi mai place Bing Crosby.
Cu siguranță ați auzit de White Christmas. O melodie cu o candoare muzicală care a propulsat-o printre cele mai cunoscute hituri americane ale tuturor timpurilor. Melodia are o poveste demnă de Hollywood, itinerând de pe scena teatrului american de revistă pe platourile de filmare. Pentru ea, autorul său, celebrul compozitor de origine belaruso-evreiască, născut la Moghilău în 1888, Irving Berlin (Israel Isidore Beilin) a primit în 1943 un Oscar. Berlin este și astăzi considerat de lumea muzicală americană unul dintre cei mai mari creatori ai săi. Moralmente, Oscarul acesta ar fi trebuit să-l împartă cu Crosby. Berlin concepuse melodia pentru un număr satiric dintr-un vodevil. Crosby însă a adus-o pe ecran în filmul Holiday Inn și a transformat-o în hitul no.1 al tuturor timpurilor, cu un număr colosal de copii înregistrate. De altfel, aceasta a fost timp de 55 ani (până în 1997) cea mai bine vândută melodie cântată vreodată.
Filmul lui Mark Sandrich, Holiday Inn, al cărui scenariu l-a semnat chiar Irving Berlin și în care Bing Crosby a făcut o partitură actoricească de mare clasă, alături de vrăjitorul Fred Astaire și de fermecătoarea Marjorie Reynolds, este o producție de referință în istoria filmului muzical. L-am revăzut de curând. Până acum nu-l consideram a fi mai mult decât un film ușor pentru un bien-être pe care îl caută toți aceia care agreează filmul american de colecție. Probabil că nu puteam să trec de gustul lui de comedie ușoară din cauza sinopsisului aproape pueril. De data aceasta, tocmai pentru că știam întâmplările, am căutat să-i văd muzicalitatea. Aș spune că Holiday Inn nu este un film, ci o coloană sonoră filmată, un suport modern al unui excelent playlist, care nu are pretenția de a transmite neapărat un mesaj, ci este menită să bucure urechea și apoi privirea (să nu uităm că, pentru anii ’40, filmul făcea parte încă din trusoul unei modernități la care puțin aveau acces).
Mulți consideră filmul muzical un soi de spectacol de teatru alterat de aducerea pe ecran. Anii ’40 (mai precis intervalul dintre finele anilor ’30 și începutul anilor ’50) au reprezentat epoca de aur a filmului muzical, moment în care s-au produs cele mai multe asemenea producții ca răspuns la întristarea lumii care fusese răvășită de cel mai devastator război al tuturor timpurilor. Era și firesc ca publicul să caute să-și aline rănile cumva. Filmul l-a întâmpinat așadar cu pansamente muzicale, unele mai valoroase, altele mai puțin. Harry Lillis „Bing” Crosby a fost considerat ca fiind artistul care a ridicat cel mai mult moralul soldaților americani în timpul războiului. Sondajele de opinie postbelice l-au declarat cel mai admirat om în viață.
Pentru momentul la care a fost realizat, aș spune că Holiday Inn este unul dintre cele mai complete filme muzicale din istoria cinematografiei. Nu pentru poveste sau pentru coloana sonoră, ci pentru tandemul Crosby – Astaire care reprezintă o îmbinare artistică impecabilă dintre voce și dans, făcută cu gândul la spectatori și nu neapărat la încasări. Doi artiști compleți, doi câștigători de Oscar, unul pentru cel mai bun actor, altul pentru întreaga carieră și, la urma urmei, doi oameni care au știut să se facă utili timpului lor prin talent. Curat, fără artificii, căutări sau găselnițe.
Pentru epoca noastră, această galopantă eră gadget, astfel de filme par preistorice și inutile. Valoarea lor însă nu-și va lua vacanță niciodată. Cred că există un timp pentru filmele care contează, așa cum există o vreme potrivită pentru fiecare sticlă de vin de colecție. Chiar dacă nu știi ce ai, păstrează-l, pentru ca la vremea cuvenită să ai ce deschide. Mai ales atunci când vremurile nu sunt prea prietenoase.
Robert Fripp, unul dintre cei mai buni chitariști ai tuturor timpurilor, spunea un lucru care cred că se conjugă bine și cu trecutul și cu prezentul. Muzica este vinul care umple cupa tăcerii. Trăim într-o lume care își strigă poate mai mult ca oricând disperările, o lume în care sufletele nu mai contează, ci doar codurile numerice, o lume care tinde să se cufunde în tăceri apocaliptice. E vremea să ne umplem cupele tăcerii așadar cu un timp neacrit. Poate așa vom ieși de pe culmile disperării. Să închinăm aceste cupe nu în sănătatea noastră, ci a lumii acesteia! Și poate așa și Crăciunul va deveni din nou alb.
(sursa foto: pinterest.com)
