Cristina Chirvasie
Întotdeauna când trebuie să scriu despre un spectacol am nevoie de un timp mai lent de digestie. Nu cred în textele scrise pe colț de masă, nici pe șervețel, nici între două cafenele, dar nu contest viteza de reacție a unora sau a altora. Mai ales când e vorba de teme mari. Cum ar fi, de pildă, războiul. După viață și moarte, cred că această temă bântuie omenirea de la un pol la altul fără întrerupere, pentru că, în fond, ea vorbește despre umanitate, fără însă a o putea umaniza, cum zicea Einstein (un creator fără voie de motoare și motive… de război). Războiul este o chestiune acută și cronică, în același timp. Unora le ridică adrenalina, altora le generează… insulina și morfina.
Războiul interior are o legătură indisolubilă cu cel exterior. Sau, mai bine zis, primul îl presupune pe cel de-al doilea. Când dă în foc ceaunul interior se cheamă dezastru. Când e aruncat în aer de mâna nervoasă a bucătarului se cheamă catastrofă.
Marina Constantinescu, selecționera ediției de anul acesta a Festivalului Național de Teatru, a făcut câteva alegeri excelente. Una dintre acestea este faptul că a reușit să aducă, pe proaspăt redeschisa scenă mare a Naționalului, două producții teatrale vânoase, cum îmi place să le numesc (vânos este, după mine, un termen potrivit cu un spectacol care are ceva de spus). Cele două spectacole invitate au fost The War și Front. Pe primul l-am văzut, pe al doilea, nu. Firește că cele două producții au ceva în comun. Tema-cheie a lumii postmoderne: războiul, cu toate harnașamentele și noxele lui sociale și existențiale. Mi-a trebuit mai mult de-o lună să pot scrie despre spectacolul lui Vladimir Pankov, cunoscut nu numai ca actor, ci și ca regizor și compozitor și care a scris muzica a peste 20 de producții scenice. În plus, a fondat SounDrama Studio, o companie teatrală tânără cu un discurs cultural care merită urmărit.
The War este, de fapt, o co-producție a Festivalului Internațional de Teatru Cehov de la Moscova și a celebrului Festival Internațional de Teatru de la Edinburgh și a fost dedicată centenarului Primului Război Mondial. Scenariul dramatic este un potpuriu elegant și oportun bazat pe romanul unuia dintre scriitorii britanici în chip nedrept uitat, Richard Aldington (Moartea unui erou), pe câteva dintre scrierile lui Nikolai Gumiliov, unul dintre cei mai importanți poeți ruși ai secolului XX, ofițer executat de poliția secretă sovietică (scrierile folosite la adaptare fac parte din volumul Însemnările unui ofițer de cavalerie) și pe fundamentala operă a lui Homer, Iliada.
Foto: Mihaela Bodlovic
Cred că spectacolul lui Pankov este una dintre cele mai curajoase producții pe care le-am văzut în ultimii ani și spun asta pentru că a izbutit să traducă scenic efectele psihologice ale războiului. Ceea ce nu e deloc ușor. Spectacolul lui e mai mult o meditație, în sensul primar al cuvântului, ca un soi de lecție în particular. Un spectacol cu tablouri vivante, ca un diafilm, în care povestea este doar pretextul, imaginea contextul, iar restul imaginație. Chiar dacă folosește un ingenios arsenal scenic (care presupune lumini, sunet, cor, actori impecabili, mașini de vânt, fantome suspendate, măști de gaze, vâsle, cabluri și multe altele) și care ar putea înscrie spectacolul în zona teatrului de imagine, Pankov vorbește cu cuvintele lui Homer, Gumiliov și Aldington pre limba unui public imediat, conectat la modernitate, fără să știe ce presupune supraviețuirea și conviețuirea în vremuri belicoase, amenințat însă, într-un mod persistent, accelerat și bolnăvicios de mediatizat, de o posibilă (și probabilă) conflagrație.
Două ore și jumătate fără pauză. Un interval de timp pe care omul recent l-ar folosi zapp-ând, task-uind, chat-uind, amăgit de propria-i indolență față de lăuntrul său, marcat fiind de realitate și, în mod paradoxal, izolat de ea printr-o autoîncarcerare. Două ore și jumătate fără pauză care te surprind și te conectează la un experiment strălucit și șocant. 150 de minute de text mișcat, muzică vie, efecte provocatoare și o coregrafie impresionantă care transformă o aparentă producție de operă într-o superproducție teatrală, ca o uriașă tapițerie ce îmbracă un coșmar în haina unui vis.
Într-un cuvânt, spectacolul lui Pankov este un poem despre tăcere, viață, moarte, transfigurare, valoare, vinovăție, durere, dragoste, pace, război și apocalipsă și, nu în ultimul rând, despre artă. Despre (ne)locul artei într-un război inutil. Un război ca un masacru. Un război ca un simulacru. Război al celor care vor să trăiască. Război al celor care nu merită să moară. Un război ca o boală, cum îl numea Antoine de Saint- Exupéry, victimă într-o bătălie care nu era a lui.
The War (spectacolul poartă acest titlu, chiar dacă textul este vorbit și cântat nu numai în engleză, ci și în rusă și greaca veche) a fost una dintre marile ocazii ale Festivalului Național de Teatru 2015 și, cu siguranță, una dintre surprizele teatrale ale unei Europe răvășite, care iată, după 100 de ani, nu s-a trezit și nu s-a lecuit de trame, psihodrame și melodrame.
Imagine cover de pe fnt.ro
