Cristina Chirvasie
Teatrul seamănă cu vinul. Niciodată invers. Doar uneori poate vinul are ca efect… datul în spectacol. Serios vorbind însă, asemănarea dintre cele două pornește nu de la substanță, nici de la condiționalitate, ci de la calitate. Vinul memorează esența. La fel și teatrul.
Astăzi mi-am propus să deschid nu o sticlă de vin, ci o… operă. O operă frizzante care se cheamă Danaidele. Plăsmuitorul ei, Silviu Purcărete.
Nu știu câte cronici s-au scris despre acest spectacol care, la drept vorbind, i-a adus notorietate regizorului Silviu Purcărete. Probabil multe. Nu știu câte au fost pozitive și câte mai puțin. Dar mă bucur că după atâta timp am ocazia să scriu despre acest eveniment teatral al anilor ’90 pe care, după Trilogia lui Andrei Șerban, l-am păstrat în “vinoteca” mea teatrală. Voi încerca să fiu cât se poate de obiectivă. Și pesemne că nu-mi va fi greu pentru că mă aflu la o distanță rezonabilă de acel moment.
O, Zeus des suppliantes, jeter un regard favorable sur cette troupe vagabonde! Așa suna o replică a corului din spectacolul lui Purcărete. O replică adaptată din Rugătoarele lui Eschil. Era una dintre frazele de probă pe care a trebuit să le rostim pentru a intra sau nu în distribuția spectacolului. Pe vremea aceea uceniceam la școala din “Pod” a lui Cătălin Naum. Întâlnirea mea cu Purcărete a fost scurtă. N-am luat proba. Drumul meu era altul. Îmi amintesc însă laboratorul lui de creație.
(sursa foto: tvr.ro)
Gândindu-mă retrospectiv la spectacolele memorabile pe care le-a realizat la Naționalul Craiovean, Ubu Rex cu scene din Macbeth, Titus Andronicus, Phaedra și, mai târziu, Faust și Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului, aș fi tentată să spun despre Purcărete că nu face teatru, ci mai de grabă că elaborează teatru. Este un cinematician al teatrului. Ce înseamnă asta? Prin studiul mișcării el formulează o nouă percepție scenică ridicată la rang de principiu, de fundament al teatrului european postmodern. Și când spun mișcare mă refer la o mobilizare interioară, la o aprindere, o agitație, o revoltă, o însuflețire a resorturilor creative subterane care zac în stare latentă într-un actor. Purcărete știe să stoarcă aceste mișcări, jucându-se în același timp cu imaginile. Unii spun că el face doar un teatru de imagine, un teatru figurativ și figurant. Teatru de imagine, da, însă profunzimea cu care exploatează fiecare pixel al acestei imagini teatralizate este fabuloasă. Un asemenea regizor este capabil să opereze cu un personaj colectiv de proporții, generator de paradox. Pe câtă forță și incandescență emană acest personaj, mulat pe Chorus-ul lui Eschil, pe atâta fragilitate și metaforă scenică prelucrată și valorizată estetic degajă.
(sursa foto: ziarulmetropolis.ro)
Printre primele teme de improvizație ale actorilor-ucenici există un joc care presupune să poți numi un obiect care să fie orice altceva în afară de ceea ce este. Ei bine, dacă ar fi să spun orice altceva ce ar putea fi spectacolul Danaidele aș zice că este un… bec. Un bec care pe cât este de fragil, pe atât este de incandescent. Purcărete a fost doar un generator de curent, iar trupa celor peste 100 de actori un fasung.
Pentru Purcărete teatrul nu se face cu cuvinte, ci cu energie. Energie prin ochi, prin respirație, așa cum spunea el însuși într-un interviu. Iar această energie există în ochii actorului, „în gaura din mască unde întotdeauna strălucește ceva”.
Spectacolele lui Purcărete, în general, sunt războaiele lui cu lumea, sunt proteste colective, refugii identitare ale unui contemporan evoluat. Purcărete nu e un realist, ci mai degrabă un abstract care știe să comunice. Un alchimist al limbajului teatral, poate pe alocuri greu de digerat. Un non-conformist, non-pudibond, care protestează nu în piața publică, ci pe scenă. Purcărete radiografiază spațiul de joc, redimensionându-l printr-o inovație care ține eminamente de o poetică teatrală. Și doar dacă ne-am aminti acea imagine tulburătoare a mării agitate de valuri pe care plutește o danaidă și ar fi îndeajuns.
(sursa foto: tvr.ro)
Intenționat am vorbit aici mai puțin despre detaliile cronicărești ale Danaidelor și mai mult despre autorul lor. Asta ca un cârlig pentru memoria teatrului anilor ’90. N-am spus, spre exemplu, că a fost un spectacol care a colindat lumea sau că a avut un buget extraordinar pentru acei ani sau că, după ce a ajuns la Lincoln Center în Statele Unite criticii americani, extrem de distanți de obicei, au recunoscut valoarea autorului său. Asta se poate afla foarte ușor dând un search pe google. Eu am vrut doar să deschidem împreună o sticlă de opera frizzante plină de istorie, faimă și, de ce nu… chiar de glamour.
(imagine cover de pe gds.ro)
