Pentru prostie, indisponibil

Îmi plac aniversările. În vâltoarea vremurilor astea deșucheate ne mai aduc aminte că suntem oameni și că peste noi, vrem, nu vrem, trece timpul față de care avem mai degrabă resentimente. Asta pentru că nu știm să ne împrietenim cu el și credem că, pur și simplu, n-avem timp să-l înțelegem… Ar trebui să învățăm să conversăm cu el și să-i spunem cu cuvintele noastre, sincer, tot ce avem să-i reproșăm. E o conversație necesară, dacă nu chiar obligatorie, pentru un om care crede că drumul lui prin lumea asta nu e o simplă trecere. Acest tête-à-tête ne-ar scăpa de sincopele disperării, de panica remușcărilor și de acreala regretelor. Timpul oricum ne vorbește. Fiecăruia. Pe limba potrivită. Direct și la obiect. Așa cum fac îngerii. Noi însă ne ascundem în spatele metaforelor sau iluziilor, doar-doar să înțeleagă că suntem prea ocupați pentru asta acum.

Spuneam că-mi plac aniversările. Da. Pentru că întotdeauna sărbătoriții au ceva special. Și brutarul și pilotul și gunoierul și frizerul și soldatul și savantul, de ziua lor toți sunt la fel. Asta pentru că celebrează viața și, deci, și timpul… la toate timpurile.

Am tot vorbit despre timp pentru că unul dintre sărbătoriții lunii noiembrie este un specialist al răstimpului. Un artist colosal, născut într-un timp tragic, dar căruia i-a înflorit talantul și l-a făcut să fure imagini direct din paradisul imediat. Un haiduc al sublimului care știe să converseze cu timpul… direct și la obiect. O inteligență elegantă, furioasă, cinică și totuși de-o tandră poezie, pe spatele căruia a scris mereu… “pentru prostie, indisponibil”.

One of Europe’s finest filmmakers, Lucian Pintilie creates corrosive cinema that is at once original, ferocious, and hopeful, scrie în site-ul celebrului MoMA (Museum of Modern Art) din New York. Un regizor cu cotă care prin arta lui a reușit să-și infiltreze ființa în seva arborelui filmic.

Într-una dintre lecțiile sale de cinema, un excelent discurs care circulă pe internet, Pintilie spune despre sine că este un vechi specialist al metaforelor inspirate de mitul arborelui. E vorba despre arborele vieții și al morții a cărui simbolistică a devenit o obsesie indisolubil legată de opera sa și a cărui decriptare l-a ajutat să depășească spaima lipsei de sens. Aceste metafore sunt vinovatele pentru catalogarea sumară a filmelor sale printre tragicomediile cu umor negru balcanic care, drept să spun, nu mi se pare elocventă pentru o operă care vibrează pe o altă tonalitate, net superioară față de registrul acestei înregimentări. Ținuta sa artistică trece de o simplă atitudine șugubeață și persiflantă la adresa unora sau altora și palpită printr-o rigoare constructivă a discursului care sare dincolo de sentimente stăpânite sau răbufniri și radiografiază impecabil adevărul gogoloț care doare și acum pe ici, pe colo.

Lucian Pintilie este, mai întâi, unul dintre marii noștri regizori de teatru. Dacă nu ar fi primit invitația la exil din partea autorităților comuniste sunt convinsă că trezoreria teatrală românească ar fi asimilat spectacole cu o valoare greu calculabilă. Din păcate, istoria mea personală a început puțin înainte de interzicerea Revizorului (oprit de cenzura comunistă după a treia reprezentație). Toate spectacolele lui Pintilie de până atunci, montate la Teatrul Bulandra, au făcut vâlvă, însă Revizorul a fost considerat „o faptă rușinoasă” care a pus încă un punct pe i. Mai cu seamă că nu trecuseră decât vreo cinci ani de la un alt scandal imens iscat de Reconstituirea, al doilea film al său, interzis de Ceaușescu personal. A urmat în 1979 De ce trag clopotele, Mitică?, unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografiei românești, interzis și el până în 1990.

În cazul lui Pintilie filmul are pentru noi o valoare reparatorie, față de teatru. Celor care n-am putut fi martorii teatrului său, nu ne rămâne decât să-i revedem filmele și să-l vânăm ori de câte ori mai iese în public, din păcate prea rar în ultima vreme, așa cum s-a întâmplat în acest an, când ediția aniversară a Festivalului Național de Teatru i-a fost dedicată.

Nu pot să-l privesc pe Lucian Pintilie ca pe o simplă victimă a unui denunț meschin și obtuz de antipatriotism, chiar dacă în planul istoriei așa este. Victima reclamă prin definiție o atitudine consolatoare care nu rezonează cu o ființă puternică. Mai degrabă îl privesc pe Lucian Pintilie ca pe un învingător, provocat la o smerenie creatoare. 20 de ani de interzicere de a mai face filme în România, care conform propriului său calcul ar fi însemnat 10 noi producții, cred că au fost marea sa provocare. Prin asta eu mă consider o victimă directă (a unui regim care pare apus) pentru că am fost privată de a mă întâlni cu alte 10 capodopere semnate de Pintilie. Și câți alți ca mine. Așadar, și de data acesta suntem mai mulți perdanți. Ca și în cazurile lui David Esrig, Andrei Șerban, Liviu Ciulei sau Mircea Daneliuc.

Sursă foto: cinemagia.ro