Pe când dragostea umbla îmbrăcată-n plicuri

Poate unul dintre cele mai mari păcate ale modernității este că ne-a făcut să uităm că mâna a învățat oarecând să scrie. Tastele ni s-au fofilat în viață și ne-am trezit că degetele dreptei închinări au uitat să se adune laolaltă și să aștearnă pe hârtie fluidul cuvintelor, sentimentelor și întâmplărilor. Mare păcat! Și iată-ne ajunși în pragul în care conversăm cu absența din viața noastră și, vorba lui Voltaire, tratăm oamenii ca pe niște misive, în grabă, fără să-i mai recitim. Am uitat să adulmecăm, să pipăim, să atingem o scrisoare, să dibuim sufletul expeditorului și bătăile lui de inimă care i-au însoțit așternerea rândurilor pe hârtie. Astăzi conversăm fără să comunicăm și atunci când comunicăm nu prea mai conversăm.

Dacă demult romanii au inventat epistola, noi, cei moderni, prin atingeri tehnicizate, am reinventat singurătatea. Nu sunt de acord cu Cioran care spunea că scrisoarea este un eveniment major al singurătăţii. Poate că de la etajul filozofiei lui așa se vedea, dar cred că, din perspectiva realului, această afirmație n-are un fundament uman. Scrisorile întrepătrund sufletele și prin asta sunt vii. Și viul acesta ne face să nu uităm că suntem oameni. Lui Cioran probabil că îi era teamă de singurătate, ca multora dintre noi. Un sentiment firesc, de altfel, care bântuie umanitatea de când e ea, însă astăzi mai mult ca oricând face asta, înstrăinați fiind de noi înșine. De la un alt etaj filozofic, cel al lui Noica, singurătatea înseamnă altceva și, prin extensie, rostul scrisorilor ar fi cu totul altul. Când rămânem singuri, spunea Noica, luăm o carte sau scriem (de ce nu, o scrisoare) sau fluierăm și poate că de la singurătate încolo începem noi înșine. Singurătatea, cea fără de însingurare, înseamnă dinamism interior și, ce alt resort mai potrivit ar putea avea așternerea unei scrisori decât această stare de mișcare lăuntrică, mărturie a vitalității unui suflet. Iar dacă această mărturie se transformă într-o mărturisire a inimii, atunci spectacolul interior devine oglindă a universului.

Și dacă tot am pomenit numele a doi filozofi, m-aș întoarce în timp, pe vremea iluminiștilor (deși nu am afinități cu epoca lor) și mă opresc la un al treilea, Jean-Jacques Rousseau, mentorul Revoluției franceze, care spunea că pentru a scrie o scrisoare de dragoste trebuie să începi să scrii fără să ştii ce vrei să spui şi să termini fără să ştii ce ai spus. În intervalul acesta, suspendat ca într-un leagăn al sentimentelor, pare că nu există timp, ci doar un tu și un eu.

Îmi plac spectacolele-lectură pentru că spectatorul are șansa de-a deveni creator. Inexistența dinamicii scenice lasă minții și sufletului un spațiu pe care îl poate umple în voie. Atunci când personajele sunt doar un tu și un eu tihna imaginativă e cu totul alta și devine, în cazul unui text bun și al unor actori valoroși, o bucurie. O astfel de desfătare creatoare mi-a umplut deunăzi un ceas și jumătate din viață la Sala Teatrelli (CREART) din București. Un text savuros, care a făcut carieră pe scenele lumii, scris în 1988 de Albert Ramsdell Gurney Jr. (pe scurt, A.R.Gurney), doi actori colosali, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc și un regizor special, Mircea Cornișteanu. O aparentă poveste comună a unor îndrăgostiți care își scriu Scrisori de dragoste, de la început până la sfârșit, ca într-o însoțire obișnuită ce ascunde în simplitatea ei o comoară imensă care se numește viață. Un cuplu viager, dar cu drumuri diferite, care merg însă pe o aceeași cale, cea a inimii. Paul Newman și Joanne Woodward, Sarah Jessica Parker şi Matthew Broderick și alte și alte nume mari ale scenei americane s-au însoțit în textul lui Gurney, ca într-o goană după aurul iubirii.

La începutul anilor 2000, pe scena Naționalului bucureștean, regizorul Mircea Cornișteanu aducea la rampă același text al lui Gurney, distribuind alte două nume prețioase ale scenei românești, Mircea Albulescu și Ileana Stana Ionescu. Același text l-a montat și pe scena Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov. Cred însă că Scrisorile de la Teatrelli au ceva cu totul aparte și acest ceva este dat de suplețea intelectuală și rafinamentul creativ ale acestui cuplu (viager și actoricesc) care, de fiecare dată când joacă laolaltă, inundă scena într-o emoție profundă.

Expresivitatea și nuanțele Marianei Mihuț, fervoarea rostirilor sale, vibrația lăuntrică și profunditatea cu care se cufundă în actul teatral, abandonându-se pe sine fără însă a se uita, nu sunt ușor de cuprins în cuvinte, deși, pe toate acestea făcându-le cu simplitate și sinceritate, ar trebui să poată fi cuantificate literar. Echilibrul dramatic pe care îl impune Victor Rebengiuc, mereu o lecție de mare clasă actoricească, gravitatea și neliniștea, umorul și ironia sa, de multe ori înduioșătoare, nu au nevoie de-a fi etalate nici ele în cuvinte, ci trebuie gustate și regustate, văzute și revăzute, trăite și retrăite cu inima deschisă.

Despre o astfel de poveste de iubire, despre o astfel de întâlnire care cucerește printr-un comic șarmant și printr-un dramatism tulburător, despre o astfel de clipă teatrală nu trebuie să grăiești prea mult pentru că orice cuvânt rostit îi poate răni munificența cu care îmbracă sufletele. La o astfel de întâlnire trebuie să devii părtaș prin prezență. Și-am să vă rog să luați aceste cuvinte ale mele ca pe o invitație în lumea cea bună a lecturii teatrale și ca pe o recomandare de-a reprimi în viețile noastre condeiul și hârtia ca într-o reîntoarcere în vremea în care dragostea se îmbrăca în plicuri și nu în sumara vestimentație a unor vocabule inerte.

(sursa foto: teatrelli.ro)