Oxigen și nostalgie

Așteptăm vara. Unii dintre noi o așteaptă încă din iarnă… Însă perspectiva verii, cu explozia ei de miresme și culori, e cu totul alta. Eu una, de când mă știu, aștept vara ca pe un tablou vivant în resorturile căruia fredonează optimismul și în care imaginația poate hălădui în voie, urnind viul. Și asta pentru că vara îmi oxigenează creierul cu farmecul ei dantelat și cu o vigoare pe care numai briza mării o poate aduce din largul delfinilor. Cu alte cuvinte vara vine la braț cu bucuria printre falduri fastuoase și ne îmbracă în zâmbet și soare.

Invariabil, de aproape 20 de ani încoace, găsesc asemănări frapante între acest anotimp princiar și spectacolele pe care le-a născut o regizoare de prim rang, ale cărei producții scenice și miză artistică se ridică la nivelul operelor marilor creatori europeni de teatru ai ultimelor patru decenii. Numele său este Cătălina Buzoianu. Un om de o coerență și de o splendoare intelectuală particulară, un creator pentru care teatrul nu reprezintă doar o cutie de rezonanță a lumii, ci este substanța acesteia, un suflet care își are matca în artă și care poate palpa inefabilul.

(sursa foto: yorick.ro)

Și pentru că adeseori îmi place să amintesc câte o apoftegmă semnată de Alexandru Paleologu, de această dată îmi vin în minte câteva cuvinte care se potrivesc și, într-un anume fel, definesc interiorul creator al doamnei Cătălina Buzoianu. Substanța este ceea ce are consistență și perenitate, dar nu ca un dat pur și simplu, ci ca o creație perpetuă, spunea excelentissimul ambasador al intelectualității românești. Cuvinte potrivite care creionează perfect ceea ce cred că înseamnă numele acestei regizoare pentru scena românească și europeană.

Spectacolele sale, de la Peer Gynt a lui Ibsen și monumentala Istorie ieroglifică după Cantemir, puse în scenă la începutul anilor ’70, la Interviul Ecaterinei Oproiu și Dimineața pierdută a Gabrielei Adameșteanu de la Bulandra, de la Efectul razelor Gamma asupra anemonelor a lui Zindell la Maestrul și Margareta a lui Bulgakov și Pescărușul lui Cehov de la Teatrul Mic, de la Teatrul descompus a lui Vișniec la Pelicanul lui Strindberg, Turandot a lui Gozzi și Odiseea 2001, de la Visul lui Cărtărescu la Furtuna lui Shakespeare și Rinocerii lui Ionesco, cu treceri prin teatrul liric, teatrul TV și teatrul radiofonic, au fost clădite sub semnul personal al unui om de teatru suveran.

Visul de Mircea Cărtărescu

(Teatrul Național Timișoara)

Suveran, prin măiestria lui atinsă de geniul imaginii teatrale, peste un segment de creație bine articulat. Suveran, printr-o sagacitate incomparabilă a intelectului, peste un răstimp în care foamea artistică suplinea porția destinului unei țări supuse unei inaniții culturale cronicizate. Suveran, printr-un cuget agil, peste o acoladă de grație teatrală sui generis.

„Ioana și focul” de Matei Vișniesc (Teatrul de Comedie, 2008)

Pornisem prin a vă vorbi despre vară și despre oxigen. Ei bine, întreaga creație a Cătălinei Buzoianu a stat sub semnul oxigenator al teatrului restabilizator, restaurator și sănătos în care zidurile cad dezvăluind adevărul unei lumii care, pentru a fi înțeleasă, are nevoie de cele mai multe ori de un activator neuronal.

Cătălina Buzoianu nu este un om al definițiilor, al formulărilor scriptice și nici al didascaliilor inutile. Și cred că cel mai bine știm asta, noi, studenții săi. Pentru mine, cel puțin, zburdalnica vară e umbrită uneori de o nostalgie după clipele păstrate în timpul suspendat al amintirilor ermetizate în ființa mea și care mă definesc. În aproape 40 de ani de profesorat Cătălina Buzoianu a fost un dascăl munific, extrem de darnic, îmbrăcându-și misiunea în haina unei expresivități venite dintr-o experiență scenică și intelectuală imensă și intensă. Trăiesc cu nostalgia rostirilor ei tăinuite despre antropologia teatrală și despre spectacolele de la Avignon, despre Mahabharata lui Brook, happening-urile lui Kantor, Furtuna lui Strehler și maeștrii teatrului lumii postmoderne. Însă nostalgia aceasta n-are un gust amar, ci unul dulce, văratic, care mă locuiește și mă refrișează. Nostalgia aceasta n-are doar gust, ci și miros. Pentru că pentru mine vara miroase ca în spectacolele Cătălinei Buzoianu.

„Furtuna” de Wiliam Shakespeare (Teatrul Mic, 2009)

Un mare literat român, George Călinescu, spunea despre scriitori că sunt creatori de monumente. Aș îndrăzni să spun că avem regizori de primă mână creatori de monumente și că printre ei există o femeie… feminină și nu feministă, cum îi place să spună, care are putința de a ridica teatrul pe verticala măiestriei, metamorfozându-i șoaptele în fluturii mari și albi ai revelației, vibrațiile în sonorități mănoase și esența în compoziții cu tente văratice, ca într-un tablou semnat de Parcelier.

(imagine cover: „Dejeuner sur la terasse”, Laurent Parcelier; sursa foto: artorg.net)

Sursa foto spectacole: regizorcautpiesa.ro