Omule, pomule!

Lady Macbeth, Ducesa de Glouchester, Hecuba, Antigona, Abbie, Bernarda, Hedda, Molly, Doamna Clara, Martha, Anca, Tofana, Regina, Emilia, Mama, Maria Vasilievna, Beatrice, Vitoria Lipan, Cleopatra, Doamna Smith, Ioana Boiu, Lona Hessel… Nu doar câteva nume sonore din dramaturgia românească și universală, nu numai câteva roluri ofertante și care pot încununa cariera unei actrițe, ci esențe tari care vorbesc omului despre un singur lucru. Despre suflet.

Se spune că nu poate exista un artist mai mare decât cel care izbutește să-ți pătrundă în suflet prin simplitate și adevăr. Așa cum scria Christoph Gluck, profesorul de muzică al reginei Antoaneta, ajuns unul dintre cei mai importanți reformatori ai muzicii clasice, părintele unor strălucite partituri de operă, toate marcate de un profund dramatism teatral și muzical deopotrivă, simplitatea și adevărul în artă sunt singurele condiții ale frumosului. Și, întrucâtva, venind să completeze această afirmație, deși nu voit, Nietzsche spunea că esența întregii arte frumoase, a marii arte, este gratitudinea. SIMPLITATE, ADEVĂR și GRATITUDINE. Cele trei esențe ale artei. Simplitatea înseamnă să călătorești prin viață pe coordonatele celor cu care ai fost hăruit și care îți sunt necesare pentru a o împlini, adevărul înseamnă rădăcină și verticală, iar gratitudinea… este poate cea mai frumoasă aptitudine a spiritului care se câștigă prin devotament și bunăvoință.

Numele pe care le-am enumerat la început sunt cuprinse în repertoriul uneia dintre cele mai mari actrițe ale scenei și filmului românești, doamna Olga Tudorache. Un om al dramei profunde, un creator de artă, o actriță care și-a folosit harisma simplității ca o formă a măreției. Deși i se potrivește pe de-a întregul atributul de artistă, am să folosesc înadins cuvântul actriță. Chiar dacă este creator de teatru, actorul poartă prin denominarea lui, atunci când nu este alterat de orgoliu, un semn al modestiei. Modestia aceasta are legătură directă cu gratitudinea despre care vorbeam, cu recunoștința față de adevărata artă ca un dar în fața căruia nu ai voie să rămâi inert.

Mi-e greu să vorbesc la trecut despre actrița Olga Tudorache, dar cu atât mai greu îmi este să grăiesc la acest timp indezirabil, uneori, despre doamna Olga Tudorache. Și asta pentru că drumul meu a început cu Olga Tudorache. În toamna anului 1991 doamna Olga începuse lucrul cu una dintre cele șase promoții de actori pe care le-a născut și aspiranții la… teatru aveau dreptul, dacă profesorul de clasă îngăduia, să asiste activ sau doar să audieze cursurile anului întâi. Am avut șansa să mă primească să audiez cursurile sale. N-am îndrăznit să-i mărturisesc niciodată ce a însemnat pentru mine acest accept pentru că timiditatea nu m-ar fi lăsat să formuleze nici măcar o propoziție coerentă care să cuprindă entuziasmul și recunoștința mea. Încerc să fac asta acum, prin aceste rânduri.

Pe vremea aceea țineam un soi de jurnal neconsecvent ca timp, dar prompt în consemnarea sentimentelor mele… teatrale. Scriam acolo, ca din condeiul unui copil de 18 ani, despre spectacolele și filmele pe care le vedeam, despre oamenii pe care îi întâlneam și care obligatoriu aveau legătură cu lumea teatrului pe care o îmbrățișam cu o iubire stăvilită doar de timiditatea mea care se lupta din răsputeri cu neîndoielnica mea credință de atunci că teatrul este drumul meu. În acest jurnal am scris cam tot ce lucrau la clasă doamna Olga și asistentul său, nimeni altul decât Adrian Pintea, un alt plecat slujitor al artei actorului, măreț prin a sa slujire. Nu e locul aici și, mai cu seamă acum, la doar câteva zile de la plecarea doamnei Olga dintre noi, să reproduc fragmente din acest jurnal, sincopat din cauza inconsecvenței mele (cu siguranță, foștii săi studenți ar face asta mai bine decât mine), ci am să mă opresc doar la un singur episod care vorbește despre dragostea copiilor ei de clasă, cărora le-a fost nu numai dascăl, ci și mamă. O mamă eroină, cu zeci de copii. Mi-am permis s-o botez cloșca, în cel mai distins sens al cuvântului. O cloșcă de aur!

Ei bine, acești copii, în afara celor pe care le aveau de lucrat pentru primului lor examen de clasă, i-au pregătit o surpriză, lucrând în taină, toți, un moment de o complexitate scenică neașteptată pentru niște… boboci. Un moment în care au folosit tot ceea ce îi învățase doar în câteva luni, de la mișcare scenică la cuvânt, de la improvizație la ritm și muzică. Nu îmi mai amintesc dacă au numit cumva acest moment care era un amalgam excepțional de poezie și dramatism și pe care, mai târziu, în anii mei de Institut, nu l-am mai întâlnit. Știam secretul lor, i-am văzut cum au lucrat, dar frapantă pentru mine a fost reacția doamnei Olga la vizionare… N-am văzut în ochii cuiva până atunci o lacrimă care poate vorbi în locul gurii. O lacrimă – chintesență a simplității, adevărului și gratitudinii, despre care vorbeam. O lacrimă care să inunde țărmul la care te așteaptă bucuria pe care ți-o aduc copiii pe care îi crești. Îi stăteam alături și-am cutezat s-o privesc cu coada ochiului și i-am văzut pulsul inimii care îi cuprinsese pupilele mari. Îi privea fără să clipească, fără să schițeze nici un gest. Doar colțurile gurii încercau să rețină emoția, ridicându-se și coborând ca într-un vals al inimii. Cum stătea dreaptă pe scaunul învechit de lemn am avut impresia, pentru câteva clipe, că semăna cu un copac imens care își privește roadele, îmbrățișându-le. Acesta era adevărul doamnei Olga. Adevărul despre care se vorbește în teatrul marilor actori. Cu acest adevăr m-am reîntâlnit privind-o în Regina Mamă la TNB sau în Nuntă însângerată, Richard al III-lea și Efectul razelor gamma asupra anemonelor de la Teatrul TV și în alte și alte spectacole sau filme.

Surpriza pregătită de studenți semăna mult cu un exercițiu de antropologie teatrală. În cuprinsul ei se afla un vers dintr-o procesiune de trecere, un fel de bocet, care vine de undeva, se pare, de la daci, și de care mi-am amintit în ziua plecării doamnei Olga dintre noi căreia astăzi, poate mai mult ca oricând, îi mulțumesc că mi s-a culcușit în suflet și mi-a arătat frumosul. Omule-pomule, nu te milui, nu te jelui! Bucură-te, bucură, că rădăcina ta, murind în pământ, a aprins în cer. Și lutul tău s-a-ncurcat, de unde-a venit, în vis liniștit…