Cristina Chirvasie
În avalanșa diurnă a modernități omul uită. Uitarea e o binecuvântare, e drept, dar aș face distincție între uitarea cea bună și cea nebună. Cea dintâi are o legătură indisolubilă cu iertarea și își găsește resortul în firea nealterată a omului. Cea de-a doua e soră cu egoismul și nepăsarea și se aseamănă cu un burete clocit cu care omul, culmea, își șterge chiar urmele proprii. Zmeul (post)modernității se semețește și îi șifonează imaginea omului până într-acolo încât acesta din urmă uită că a avut cândva rădăcini și că acum și aici nu înseamnă totul. Cu alte cuvinte, cred că omul recent își întoarce spatele sieși și, fără doar și poate, lumii, epuizându-se într-un prezent infezabil care îi răpește clipa. Din fericire însă există oameni care se dezic de această schemă de viață și nu se dezarmează în fața avalanșei cu efecte oxidative și chiar corozive a modernității. Ba din contră. Acest schematism îi îndârjește nu numai să ridice steagul, ci și să lupte. Fiecare cu talanții și armele sale.
Foto de pe „Revista Teatrală Radio”
Un astfel de om este doamna Adina Nanu, un eminent critic și istoric de artă, cu o remarcabilă carieră în profesoratul academic și, printre multe altele, autoare a unor fermecătoare volume dedicate istoriei și artei costumului. Despre Adina Nanu, dascălul, aș putea depăna amintiri peste amintiri, îmbibate în parfumul anilor de Institut (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) unde ne ținea cursuri, pline de savoare și umor, despre pictură, arhitectură, decor, teatru, cinema, într-un cuvânt despre Artă și Om, purtându-ne câțiva ani la rând într-un survol mirabil peste impozanta Antichitate, sălbaticul Ev Mediu, formalul Clasicism, contemplativul Romantism, fascinantul Interbelic și ajungând până la delirantul Futurism. Urcam de fiecare dată în nacela doamnei Adina Nanu cu bucuria curiosului în fața capodoperei și mă lăsam purtată prin halte și gări într-o istorie a imaginii umane, privită ca operă de artă.
Ce face doamna Adina Nanu astăzi, la o vârstă care pentru alții este o povară? Scrie, ține conferințe și cursuri și cu o acribie colosală se ocupă de colecția care îi poartă numele, adunată într-un muzeu botezat după unul dintre volumele sale, publicat în 2011, ARTA PE OM.
Cinci săli și 150 de manechine care prezintă veșminte autentice și care împreună cu elemente de mobilier, obiecte și accesorii vestimentare, reconstituie principalele stiluri și mode care s-au succedat din secolul al XIX-lea până astăzi. Lucrurile nu se vor opri probabil la acest segment de timp pentru că în viitor muzeul va cuprinde și elemente anticipative ale artei vestimentare moderne. O colecție așadar inedită aflată în spațiul insolit al unui adăpost antiatomic din București.
În argumentul proiectului muzeal, doamna Adina Nanu a scris câteva explicații pe care găsesc necesar să le reproduc aici, tocmai pentru că ele vorbesc mai bine decât mine despre importanța demersului său. “Ne naștem cu o primă piele (pe care o putem modifica doar într-o mică măsură prin machiaj, tatuaj sau intervenții chirurgicale), dar ne construim o a doua piele prin veșmintele pe care le îmbrăcăm, dar și prin felul în care ne purtăm părul și ne încălțăm, prin întregul aspect, pentru a arăta celor din jur cine suntem sau mai degrabă drept cine vrem să fim luați. O a treia piele poate fi socotită ambianța pe care ne-o construim în jurul nostru, ca pe un următor înveliș, o cochilie protectoare, prin obiectele uzuale, mobilierul, textilele, ceramică, etc. Toate aceste lucruri vizibile, de la haină la scaun sau furculiță, au desigur un rol practic, funcțional, dar în același timp toate slujesc comunicării dintre oameni, semnalizând locul și rolul fiecărui individ în comunitate, dar și nivelul culturii lui, putând atinge, în cazurile cele mai fericite, valoarea unei opere de artă.”
Echipa Adinei Nanu: fiica, Unda Popp, șefa catedrei de modă UNA, Iosif Oprescu, fiul acesteia, lector la design UNA și fiica acesteia, Ana Stanciu, lector la scenografie UNATC
Fiecare obiect are povestea lui ca și colecția care are propria sa istorie. Totul a început de la cutia de pălării a mamei doamnei Adina Nanu în care aceasta păstra tot felul de amintiri. Cu timpul s-au adăugat alte și alte obiecte dăruite de mătușile, verii, nurorile și ginerii nepoților, prietenii și prietenii prietenilor. Așa s-a adunat Colecția Adina Nanu, o colecție deschisă pentru că și astăzi mai apar obiecte noi. Doamna Nanu le studiază, le repară acolo unde e nevoie și le așază cu impresionanta sa precizie estetică în alcătuirea instalațiilor vizuale ale muzeului.
Retrospectiv privind îmi dau seama de importanța pionieratului doamnei Nanu, despre faptul că într-adevăr lumea, și mai cu seamă tinerii (și nu numai la artiști mă refer) au nevoie de chei cu care să răsucească broasca istoriei spre o decriptare și o înțelegere pe limba lor a Artei și a nevoii de Artă adevărată, nu de surogate clandestine și defazări morbide. Lumea aceasta, care pare că nu ne mai încape, este clădită pe taina libertății, iar arta, cum spunea Schiller, nu este altceva decât fiica acestei libertăți. Astăzi, în Secolul imaginii, poate mai mult ca oricând, ar trebui să se vorbească despre om raportat la imagine și nu invers. Omul este măsura și nu imaginea, dar desigur imaginea este cea care poate spune într-o clipă ceea ce pe om l-ar costa o mie de cuvinte.
Foto de pe yorick.ro
