Cristina Chirvasie
„Cuibul de pasăre e sfera-minune, sfera-realizare-împreună; aşa cum glasul meu se ridică şi ajunge până într-un punct de unde este preluat de alţii, împlinindu-se, tot astfel cuibul solid, din ramuri şi frunze, jumătate de sferă, îşi realizează rotunjimea perfectă prin venirea păsării, ce acoperă puii cu aripile larg deschise, ca o inimă-carte. Pasărea este mereu cealaltă jumătate de sferă, aceea care zboară. Fiecare pasăre este o jumătate de sferă; cealaltă jumătate a unei păsări este cuibul; dacă întâlneşti o pasăre-jumătate-de-sferă şi alături o altă pasăre-jumătate-de-sferă nu înseamnă că ai văzut o sferă, ci doar două jumătăţi de sferă. Pasărea se rotunjeşte numai în cuib.”
Am descoperit de curând, pe rafturile unei librării-tihnă, o bucurie de carte. Citind-o, mi-am dat seama cât de mult o așteptam. Cartea, apărută la prima ediție în 1992, a ajuns la mine într-o formă reeditată, iată, după 25 de ani și asta, cu siguranță, pentru că în entuziasmul anilor de după ’89 n-aș fi știut s-o primesc. Autorul ei, teologul Radu Preda, era student pe atunci. Ca și mine. Eu însă țineam încă să copilăresc, pe când el aduna între copertele unei cărți și așeza în conținutul vieții lui o lecție mirabilă, primită ca un dar fabulos, de la Petre Țuțea cu care a împărțit același acoperiș timp de un an. Lecția aceasta a căpătat sensul unei învățături prin învecinare pe care a simțit că trebuie s-o împartă cu lumea. Și bine a făcut!
De cele mai multe ori ne îndreptățim într-o existență comodă, pe care o asimilăm cu statutul de om liber. E comod să fii liber, doar atunci când nu știi ce să faci cu această libertate. Pentru că libertatea te obligă să-ți asumi, în primul rând, viața și conținutul ei. De prea multe ori tratăm lucrurile simplu, evitând să le căutăm sensul real. E mai comod să fii… comod, să nu te doară capul și să trăiești doar într-un mic procent din cum ar trebui să trăiești. Și, culmea, din cum ai putea să trăiești!
Fragmentul de la începutul acestor rânduri este cuprins în jurnalul lui Radu Preda. Pentru mulți poate ar părea doar o elucubrație, cuvinte fără folos, scrise de un ucenic aflat sub influența subiectivă a învățătorului său. Greșit! Ele cuprind în înțelesul lor ceea ce înseamnă opera unui om care a izbutit să folosească un mult mai mare procent de… viață decât o facem noi. Opera aceasta nu constă doar în cuvinte, ci în trăiri și în împărtășirile lor cu ceilalți. Așa se împlinește omul. Prin trăire și împărtășire. Trăiesc, înțeleg și… împart. Trăiesc, înțeleg și… exist. Împart, deci exist.
În lumea noastră secularizată, îndepărtată radical de iubirea de aproapele, rănită profund de neîncredere și nemaiiubire, e greu să exiști. Supraviețuiești cum poți și cât poți. Asta e realitatea. Asta e rana. Ușor de identificat. Dar orice rană ar trebui să aibă un leac. Și leacul lumii este, cum am mai spus în alte rânduri, iubirea. Iubirea de celălalt. Or, oameni ca Petre Țutea au fost și sunt oblojitori de răni. Căci asta sunt modelele, oameni rotunzi care prin viața și prin opera lor pansează rănile neștiinței.
Într-una dintre zile tânărul și-a întrebat maestrul: Ce-aţi făcut, atunci, în întreaga viaţă, dacă de operă ca atare nu v-aţi preocupat? Răspunsul a fost simplu și, prin simplitatea sa, de o bogăție excepțională. Am adunat mici ramuri, paie, alte mărunţişuri… Concluzia ucenicului n-ar fi putut fi alta decât: Opera dumneavoastră e un cuib.
Această rotunjime a omului este poate cel mai nobil fel de a-ți trăi timpul. Timpul despre care vorbim atât de mult. Timpul eliberat de colțuri, umbre și unghiuri, care poate deveni rotund, dacă îi dai sens. Timpul acesta este cuibul fiecăruia și, trăindu-l, capeți credibilitate în fața nemuririi. Suntem sfere în mișcare, cum scria Radu Preda, suntem sfere vii, rotunjimi de cuib și de pasăre. Asta nu e doar o poezie, o metaforă care sună bine, ci e o realitate care trebuie privită și înțeleasă ca atare. Aud atât de des… ce nevoie mai are lumea de azi de poezie? Putem să trăim și fără ea! Asta pentru că nu vrem să știm sau am uitat că viața e, de fapt, o poezie. Căci, dintre toate formulele literare, poezia este singura care poate deveni coloană.
Să fim rotunzi, așadar, și nu rotofei! Să fim oameni și nu inși! Să fim coloane și nu ziduri! Asta e cea mai sigură cale spre… fericire.
„Vine un grup de studenţi care îl întreabă asupra căilor pe care trebuie să meargă pentru a nu face compromisuri şi pentru a se împlini spiritual. Ţuţea le dă sfaturile de rigoare şi îi trimite cu arme şi bagaje la modelul generaţiei interbelice, spunându-le în acelaşi timp şi ce atuuri au faţă de această generaţie. Le mai spune că, pentru a se realiza, trebuie să realizeze intersecţia între conştiinţa de generaţie şi conştiinţa individuală. Le cere iertare că nu-i poate însoţi pe drumul acesta, pe care şi el l-a făcut cândva şi pe care ar dori mult să-l parcurgă din nou — măcar teoretic. Se consolează cu faptul că poate în sfârşit, bătrân fiind, să spună lucruri care să nu fie suspectate de avântare revoluţionară sau de elan inconştient. Îi îndeamnă să abordeze punctele esenţiale ale culturii şi să nu se ducă la intermediari ci, pe cât e posibil, să aibă un contact intim cu sursele. La plecare, studenţii îl întreabă ce etalon să aibă în măsurarea faptelor lor. — «Eminescu.» Atât? «Ajunge!” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Țuțea)
