Cristina Chirvasie
E atât de greu să vorbeşti despre Brook. Aşa spunea undeva, cândva, uriaşul exilat al teatrului românesc, regizorul Andrei Şerban. Mă raliez şi eu cuvintelor sale. De câte ori l-am auzit vorbind despre Brook, ca de altfel şi atunci când excelentissimul teatrolog George Banu a scris sau pomenit despre el sau când fabuloasa mea profesoară, regizoarea Cătălina Buzoianu, ne vorbea despre spectacolele lui, am avut senzaţia unui personaj atât de familiar, ca şi cum aş fi stat faţă în faţă cu Brook de suficiente ori încât să-i pot palpa spiritul, să-i pot lua pulsul creator, să-i văd invizibilul lăuntru, să-i înţeleg itinerarul profund, să-i intuiesc vizibilul nerv ziditor. E un sentiment plin, rotund, ca atunci când te întâlneşti cu omul-operă.
Peter Brook n-a revoluţionat numai scena lumii, n-a marcat doar existenţa unor oameni de teatru, n-a impresionat sau fascinat aleator şi simbolic un public care a ştiut să-i digere mesajul. El a izbutit să mişte teatrul, ca pe un colos prins în chingi retrograde impuse de secole şi secole moderate şi trenante.
Foto de pe yorick.ro
Peter Brook? Un englez stabilit prin anii ’70 la Paris, un aventurier care a şters oglinda vremii, l-a desprăfuit pe Shakespeare, i-a depănat pe Artaud, Grotowski şi Meyerhold, promotorii săi, păşind pe teritoriul viran al experimentelor teatrale. Atunci vechiul Théâtre des Bouffes-du-Nord din Paris a devenit focarul unor experimente artistice titanice. Hamlet (1955), Marat/Sade (1964), Orghast la Persepolis (1972), proverbiala Mahabharata (1985) – un spectacol-maraton jucat în cariera de piată de la Avignon care începea spre seară şi dura până dimineaţa, pe care de altfel l-a ecranizat în anii ’90, sub semnătură personală, într-o mini-serie tv de 3 episoade, Woza Albert! (1989), La Tempête (1990), Le Grand Inquisiteur (2004) sunt doar câteva dintre producţiile sale majore.
Una dintre manevrele sale teatrale, unice în decorul universal, a fost traducerea fondului spectacular al Orientul Mijlociu şi al Africii în limbaj european. Marele proiect al lui Peter Brook însă a fost Omul. Omul ca un concentrat de viaţă. Omul dincolo de om. Omul în dialog cu omul. Omul care umple spaţiul gol al scenei. Omul în convorbire cu tăcerea. Omul punte. Omul gând. Omul suflet. Omul timp. Omul imediat. Omul brut. Omul paradigmă. Într-o mare măsură aş spune că Brook se întâlneşte cu Brâncuşi nu numai din perspectivă umană, ci şi teoretică şi practică. Amândoi au operat în spaţiul talantului lor cu ustensile congruente, fiecare într-un limbaj, tempo şi într-o armonie proprie.
Am vorbit până acum despre Peter Brook folosind timpul trecut. Am făcut asta intenţionat pentru a puncta epopeea Brook, importanţa şi esenţa ei ca act artistic şi fundamental istoric din perspectiva artei teatrale postdramatice. Brook trăieşte. A împlinit anul acesta 90 de ani şi peste 70 de ani de teatru. Îl puteţi vedea şi asculta pe site-ul UNITER într-un scurt şi atât de pertinent şi actual mesaj, realizat de teatrologul George Banu chiar la el acasă. (îl puteți citi aici)
Chapeau bas, Monsieur Peter Brook!
Foto de pe filmlinc.org
Imagine cover de pe valm.ac.uk
