Cristina Chirvasie
Lumea personală. Pentru unii o lume mai zgomotoasă, pentru alții mai izolată. O lume sănătoasă pentru unii, pentru alții mai alterată, după firea și moștenirea genetică (și nu numai) a fiecăruia. O lume pe care știința o abordează de multe ori ca un subiect medical, alteori ca pe ceva de pus sub microscopul unei evaluări incerte, câteodată ca pe o pistă de încercare sau ca pe ceva ieșit din normalul părelnic și, de cele mai multe ori, ca pe un enorm semn de întrebare. În lumea aceasta personală suveran este sufletul, iar mintea încearcă să-i țină pasul prin conștiință. Că vrem sau nu, conștiința există și, negreșit, ea este glasul care strigă permanent din tribune la faptele, gândurile sau spusele noastre. Și cum fiecare casă are o cheie, așa și lumea personală are una. Călătorim sau doar umblăm prin viață cu această cheie de gât în căutarea așa-numitului “adevăr absolut”. Căutarea aceasta împlinește sufletul creator al omului, coordonată fiind de comandorul emoțiilor. Andrei Tarkovski, poate cel mai mare cineast al lumii, scria în jurnalul său, tradus în românește de curând, că emoțiile, sentimentele și voința sunt cele care șterg obstacolele dintre oameni.
The Messiah, regia Roberto Rossellini
(Re)trăim în această perioadă de primenire a sufletului primăvara pascală. Cu bucurie și nu cu tristețe. Așa ar trebui să fie. Pentru că Învierea nu are semn de interogare.
Și pentru că omenirea încă se află în epoca punerii degetului, ca să creadă are nevoie să vadă, încă și încă, așteptând dezvelirea chipului Omului pe care să o înțeleagă. Ecranul i-a ieșit de mai multe ori în întâmpinare cu proiecte cinematografice dedicate Omului. Lui Hristos.
The greatest story ever told, regia George Stevens
Din anii ’60 încoace regizori mai mult sau mai puțin importanți ai ecranului au căutat această ieșire din izolare. De la Pier Paolo Pasolini (cu Il vangelo secondo Matteo, 1964) la George Stevens (cu The Greatest Story Ever Told, 1965), de la Roberto Rossellini (cu The Messiah, 1975) la Franco Zeffirelli (cu al său, probabil, cel mai iubit film despre Hristos, Jesus of Nazareth) și de la Martin Scorsese (cu The Last Temptation of Christ, 1988) la Mel Gibson (cu controversatul The Passion of the Christ, 2004), toți au încercat să câștige un timp neștiut și un chip uitat. În fapt, acesta este rostul filmului. Să nu piardă timpul, să nu rătăcească minți și să vorbească despre chipul cel adevărat al omului.
The Passion of the Christ, regia Mel Gibson
Fie că au ales să traducă în imagini călătoria pământeană a lui Hristos, de la naștere până la Înviere, fie că au pus accent pe personajul uman și, mai puțin, pe esența Sa divină, fie că au marșat mai mult pe verité-ul patimilor decât pe lecția înomenirii, fie că au tratat trama ca pe o dramă și nu ca pe o chintesență a umanului, fie că au ales perspectiva spectacularului sau pe cea filosofică, toți au încercat să atingă filmic cea mai mare temă a omenirii. Rațiunile premiselor lor artistice, uneori ignorante sau cu tente certe de denaturare sau speculare a adevărului, rămân discutabile. Câteva dintre aceste filme însă au o poezie aparte și, privite în detaliu, denotă o căutare, pe căi diferite firește, a chipului Omului, uneori prin adevărate pledoarii sensibile ale privirii umane. Platon spunea că ochii sufletului celor mulți sunt incapabili să suporte viziunea divinului. Niciunul dintre aceste exerciții cinematografice, elaborate desigur din perspectiva subiectivului, nu au putința de a înnobila ochiul privitorului, ci doar, cel mult, de a-i arăta cu degetul direcția potrivită și de a vorbi omului despre Om într-un limbaj cât se poate de… omenesc.
Il vangelo secondo Matteo, regia Pier Paolo Pasolini
Cred că un regizor de film trebuie să-și armonizeze creația cu timpul, nu cu vremurile. Cu vremurile poate doar să poarte un dialog din care să afle elementele unui instrumentar potrivit pentru ca opera lui să folosească și să poată fi înțeleasă. Și mai cred că vorbind despre om, despre natura sa divină și despre viață în esența ei și nu în disoluțiile regretabile ale acestor vremuri, arta lui capătă sens, iar căutarea chipului celui adevărat își va dezvălui frumusețea în cel mai sincer chip cu putință. Atunci, cu siguranță, lumea personală nu va mai fi doar un subiect abscons de cercetare sau judecată, ci o revelare de negrăit.
The Last Temptation of Christ, regia Martin Scorsese
Imagine cover: Jesus of Nazareth, regia Franco Zefirelli
(sursa foto: cinemagia.ro)
