Cristina Chirvasie
Întotdeauna am văzut centrul unui oraș ca pe un port. Un port, mai mic sau mai mare, în care îți acostezi pentru câteva clipe pașii, răsuflarea, privirea, gândurile și un întreg harnașament al eului văzut. Omul devenit vapor își poartă sinele, împovărat sau nu de trucurile unor etalări construite după un comme il faut adaptabil la modă sau la părerile personale, lăsând un soi de ghemuri tăcute pe caldarâmul spoit al modernității. Se spune că într-un port geamandurile sunt cele mai importante și dacă le privești cu luare aminte vei descoperi că au o plasticitate aparte. Îmi amintesc o replică din Geamandura lui Tudor Mușatescu, un text la aceeași cotă dramaturgică pe care o au Titanic Vals sau Trenurile mele și care, din păcate, este omis azi din repertoriile teatrale. Replica sună așa: O geamandură are un rost precis în viaţa mărilor şi a oamenilor de pe ape. Ea trebuie să arate vapoarelor care călătoresc pe potecile lichide ale vieţii, prin strigătul ei proiectat în beznă, cum şi pe unde trebuie să intre în porturile lor fireşti.
Dacă zăbovești câteva ore într-un port aflat în oricare parte a lumii și îi privești viața, simți că devii parte a unui spectacol cu coordonate similare schemei (mereu aceeași și parcă întotdeauna alta) unei reprezentații de Commedia dell’arte. Și asta pentru că strada, portul, capătă articulații teatrale și juncțiuni dramatice de cele mai multe ori generate de oameni. Un astfel de loc este plămadă ideală pentru ceea ce se cheamă teatrul de stradă. Iar asta se întâmplă când exteriorul histrionic invadează decorul teatral, iar interiorul dramatic își etalează pleiada expresivității prin gest, mimică și culoare.
Teatrul nu presupune un spațiu strict, ci are nevoie doar de o condiție obligatorie. Spectatorii. Prin și pentru ei trăiește teatrul. Ori unde poți găsi un public necondiționat mai primitor decât pe stradă? Și cum poți unge mai bine inimi proscrise decât atunci când le poți cuceri turnurile de fildeș în care se (auto)consemnează? Și cine altcineva decât actorii-gemanduri pot vorbi oricând și oriunde limba universală a gestului? Desigur, ei se pot numi clovni, mimi, acrobați sau arlechini, pot căpăta contururi fabuloase sau pot elibera din socluri statui. Sau pot să mânuiască marionete uriașe, așa cum făceau cei care prin anii ’60 cucereau lumea cu enormele păpuși ale lui Peter Schumann, un regizor colosal, fondator al celebrei companii Bread and Puppet Theater din New York, păpuși de peste doi metri purtate în reprezentații stradale și prin care creatorul lor își striga manifestul său artistic receptat astfel de un public infinit mai mare decât cel al unei săli de spectacol.
Teatrul de stradă, ambulant, se regăsește teoretic în canoanele teatrului medieval, dar își aruncă nada mult mai departe decât pare. Asta a dovedit și ediția cu numărul 8 a Festivalului Internațional de Teatru de Stradă B-FIT in the Street! care a pus stăpânire timp de patru zile pe centrul mai vechi și mai nou al Bucureștiului.
24 de spectacole și peste 180 de artiști din Austria, Spania, Marea Britanie, Germania, Olanda, Italia, Slovacia și, evident, România au invadat buricul urbei, și nu numai, cu fast și efervescență. Evenimentul, organizat de Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București, într-un cuvânt, ARCUB, a fost integrat sub bunul augur al candidaturii capitalei la titlul de Capitală Europeană a Culturii în 2021.
Amuzantele și surpinzătoarele spectacole itinerante ale artiștilor din Slovacia, arlechinii din Commedia dell’arte care și-au purtat pașii pe imensele lor catalige, tablourile vii (Living Galery) inspirate de pop-art-ul unicului Andy Warhol, impresionanta galerie a statuilor vivante ale lui Coco, Jobs, Einstein, Andersen sau Mozart din expoziția Big Names sau Oamenii-Oglindă ai lui Da Vinci, apoi încântătoarele balerinele olandeze, contesele Barocco din Germania, aruncătorii de steaguri din Italia sau grațioasa Audrey Hepburn, însoțită de Pudelul Lulu, au devenit pentru câteva clipe geamanduri gentile în marea zgomotoasă a orașului.
Piesele de rezistență ale festivalului au fost însă câteva spectacole inedite care au lăsat bucureștenii cu gurile căscate. Reprezentația unică a Companiei de teatru de stradă Close Act din Olanda, sosită cu un spectacol grandios creat de 15 artiști care au interacționat mai puțin în spectrul teatral și mai mult într-unul acrobatic, s-a desfășurat într-o și în jurul unei sfere gigantice de 16 metri înălțime. Horses of Light and Pegasus, cea mai nouă creație a Companiei Quidams din Franța, fondată de Jean-Baptiste Dupperray și care din 1994 încoace performează în Europa, Asia și până în America de Sud, a cucerit, fără doar și poate, publicul prin procesiunea aproape mistică a unei herghelii fabuloase.
N-am văzut cele șapte ediții de până acum ale B-FIT, așa încât n-aș putea evalua creșterea sau descreșterea calitativă a acestei desfășurări de forțe, dar luându-mă după reacția asistenței extrem de numeroase, cred că a fost o ediție convingătoare în care nu știu dacă teatrul a fost personajul principal sau, dacă nu cumva a fost chiar publicul care și-a părăsit confortabilul fotoliu, telecomanda și condiția lui de consumator static și a ieșit… în lume, bucurându-se. Această bucurie, așternută pe chipuri mici și mari, într-un loc bântuit de istorii vechi și grele, cum este centrul urbei, cred că este câștigul esențial al festivalului și dacă miza lui ar fi fost doar aceasta atunci succesul se va fi arătat a fi deplin.
(foto: Cristina Chirvasie)
