Cristina Chirvasie
Vorbim adeseori despre trenurile vieții. Ale noastre, ale altora. Așteptate, neașteptate, prinse, pierdute… de ca și cum am trăi permanent într-o gară a speranțelor. Trenurile au, așadar, o legătură care pare că depășește metaforicul putând, uneori, să se scufunde în tunelurile ființei noastre, ca într-o mină ascunsă, sondând, forând și scoțând la lumină bulgării din care aurul așteaptă să-și întâlnească lumina. Invariabil, ori de câte ori aud de aceste trenuri îmi vine în minte un proverb chinezesc, care ar putea părea că n-are nicio legătură cu subiectul. Dar are… Proverbul sună așa: Profesorii îți deschid ușa. De intrat trebuie să intri singur. Așa se întâmplă și în gările noastre. Ca să putem să prindem trenul trebuie să facem pasul, să fim acolo și, în principiu, să știm măcar încotro.
Prin gara mea a trecut în 1997 un tren pe care, spre marea mea bucurie și surpriză totodată, l-am prins. În trenul acesta aveam să întâlnesc oameni minunați, oameni-cheie care mi-au deschis ușa curajului de a nădăjdui să ajung ceea ce sunt azi. Unul dintre aceștia poartă un nume important, așa cum îi este și arta, o artă în fața căreia mi se ridică sufletul în picioare, despre care până acum n-am îndrăznit să scriu.
(sursa foto: cinemagia.ro)
Acum câteva seri, pe scena cochetului Teatru din Oradea, în cadrul Galei UNITER cu numărul 24, această doamnă (căci despre o doamnă este vorba) a primit un premiu care poartă cu sine nu numai o recunoaștere a artei sale, ci și un soi de reparație morală pentru faptul că din 1990 încoace teatrul nu a răsplătit-o cu un premiu pe măsură. Și iată că, anul acesta, Senatul UNITER i-a acordat Premiul pentru întreaga activitate mereu surprinzătoarei actrițe Luminița Gheorghiu. Privind-o am avut sentimentul că parcă am contribuit și eu la acest premiu… pentru că el era una dintre dorințele mele, pitită în suflet încă din acel an 1997, când i-am fost alături pentru o vreme, în culisele Teatrului Bulandra, în laboratorul de creație al unui spectacol peste care întrucâtva s-a trecut cu vederea în mod nemeritat. Spectacolul se numea “Exerciții de stil” de Raymond Queneau, în regia Ilenei Cârstea-Simion, un om minunat și dascăl desăvârșit despre care vă voi vorbi altă dată.
(sursa foto: expresspress.ro)
Un spectacol inedit, după un text savuros, plămădit din absurdul postmodernist al unui incident minor petrecut în autobuzul S la ora aglomerației și despre un nasture de pardesiu, și din care Luminița Gheorghiu și Anca Sigartău, cele două actrițe care alcătuiau distribuția, făceau din joacă joc, adică teatru curat, și izbuteau să țină sala cu răsuflarea suspendată undeva la granița dintre mirabil și admirabil.
Întâlnirea mea cu teatrul se petrecuse cu 5 ani înainte, dar mi-am dat seama că abia atunci am înțeles ce înseamnă viul scenei și subtila lui miză. Privilegiul de a asista de la buza scenei la aceste exerciții de stil m-au scos din bâjbâială, iar de la Luminița Gheorghiu am învățat esența teatrului, privind-o cum își întâlnește rolurile (stilurile), cum se raportează la clipa de față, cum (re)crează oglinda lumii și cu câtă precizie stăpânește frecvențele dramaticului, transformându-le în surprize teatrale, și am priceput că în această artă nu trebuie să existe jumătăți de măsură. Și tot de la Luminița Gheorghiu am mai învățat ceva. Că atunci când alegi un drum trebuie să ți-l asumi și, dacă este cel bun, el trebuie să te ducă la comoara ta, cea din adâncul sufletului, care e mai presus de toate comorile lumii.
Îmi vin în minte cuvintele unuia dintre cei mai importanți regizori și teoreticieni ai teatrului european, Eugenio Barba care spunea undeva că a face teatru înseamnă a trăi o vrajă, a crea arhipelaguri de insule magice, tragice sau groteşti, oglinzi ale lumii, aşa cum o cunoaştem, sau ale unor lumi diferite de real, ca un delir fantastic. Cred că întreaga creația teatrală a Luminiței Gheorghiu ridică în picioare aceste cuvinte și le așează la rang de definiție sine-qua-non. Spun creație teatrală pentru că ea nu se rezumă doar la scenă, ci și la teatrul radiofonic, un gen mult mai dificil decât pare.
Am scris în mai multe rânduri despre puntea invizibilă dintre scenă și ecran, despre drumul spre film care trece, cu certitudine, prin teatru și despre cinematograful ca teatru la conservă despre care vorbea celebrul Louis Jouvet. Ei bine, Luminița Gheorghiu este o lecție vie și pentru cinema. Pentru cinema-ul românesc și, de ceva timp, și pentru cel european. De la rolul din Labirintul lui Șerban Creangă (1980) și până la Poziția copilului a lui Călin Peter Netzer (2013), care i-a adus Ursul de Aur, e calea lungă, interesantă și prodigioasă a acestei actrițe de teatru care a fost aleasă de marele ecran și care ar merita să fie povestită în detaliu de un biograf iscusit. Întâlnirile cu partiturile sale filmice se impun de la sine, aflate fiind în siajul marilor roluri ale cinematografiei europene a acestui început de mileniu. Or, lucrul acesta vorbește tot despre esență. Esența viului din teatru dispersată spre fondul ermetic al filmului ca o înnobilare impresionantă a artei unui artist total.
(sursa foto: cinemagia.ro)
După seara Galei UNITER 2016 cred că teatrul românesc e oficial mai bogat pentru că în visteria lui de nume rostite la rampă se află, în sfârșit, și cel al doamnei Luminița Gheorghiu. Și, în plus, această senatorială decernare care este, între noi fie vorba, un soi de reclamare a paternității acestei actrițe în fața filmului vine să confirme, încă o dată, faptul că avem artiști nobili care își trăiesc arta ca pe o viață, pur și simplu, și care își poartă sufletele îmbrăcate în mantia sincerității și a adevărului.
(sursa foto cover: cinemagia.ro)
