Nichita merită un film!

Îmi displace să încep un articol cu o negație. De data asta însă nu pot s-o ocolesc. Negația aruncă umbre și taie voia. Și cu toate astea e plină de o vitalitate care conjură letargia la o luptă corp la corp cu dinamismul. Și miza mea de astăzi aceasta e. Să arunc inerția în brațele acțiunii. Începutul deci…

Nu dibui explicația pentru care până acum nu s-a învrednicit nimeni să facă un film de lung metraj despre Nichita Stănescu. Nu un documentar, ci un film pe de-a-ntregul. Răspunsul va fi probabil ca o pufnitură ascunsă în spatele unui zâmbet forțat, adunat între doi umeri ridicați. Dar insist! Pentru că un astfel de răspuns nu are argument. Așa cum n-ar avea nici unul legat de improbabilitatea unui efect comercial. Că, deh, astăzi ne învârtim după coada acestei morgana care ne blurează limpezimea unui orizont firesc, având senzația că ochiul lui michiduță e o oază ireală. Eu insist în continuare! Și în motivația insistenței mele voi veni cu trei considerente pertinente și concludente.

(sursa foto: catavencii.ro)

Primo. Jean Cocteau spunea despre film că este o scriere în imagini. Just? Just! Și dacă stau și mă gândesc la acest “prinț frivol” al boemei pariziene care a fost, fără doar și fără poate, unul dintre cei mai prețioși creatori ai secolului trecut, un artist total care și-a căutat substanța în visare, în acea visare ca metaforă a vieții, și care striga în gura mare că un artist trebuie să fie, înainte de toate, un om viu, găsesc similitudini evidente între el și Nichita. Amândoi au fost inovatori. Amândoi s-au luptat cu verbele. Amândoi au stors din cuvinte substanța care le face să vorbească dincolo de rostire. Amândoi au dansat cu cuvintele și le-au găsit tremolo-ul ludic. Amândoi au modelat metafora transbordându-i insolitul din cuvânt în imagine. Diferența dintre ei însă a fost că acest “copil teribil” al avangardei franceze a căutat cu înfrigurare prin mansarda artei acel ceva care ar putea să-l ajute să-și nască opera. I-a trebuit și poezia și romanul și dramaturgia și scenaristica și eseistica și scenografia și sculptura și filmul… Lui Nichita i-a fost suficientă poezia. Poezia ca plămadă a imaginii.

Jean Cocteau (sursa foto: famousauthors.org)

Secundo. Nichita a fost un țirulic al sufletelor, al cărui instrumentar personal și inedit l-a ajutat să exploreze și să vindece imaginarul din sentimente, operând oarecum în același registru cu o emblemă a cinematografiei italiene de după anii ’50, Michelangelo Antonioni. Amândoi au operat cu același romantism pur care poate fi exprimat cel mai bine prin imagine. Amândoi au sondat universul feminin meprizând convențiile narative. Amândoi au fost capabili să creeze platouri virtuale colosale unde să-și turneze opera, preferând plasticitatea din fiecare silabă și din fiecare clipă. Nichita însă a mers puțin mai departe spre neomodernism și a izbutit să reprezinte abstractul în formă concretă, ceea ce Antonioni doar a lăsat să se întrevadă a fi posibil, poate și din pricina modernității în care s-a mișcat.

Michelangelo Antonioni (sursa foto: roportal.ro)

Tertio. Acest argument ar trebui să fie afirmat doar din trei cuvinte. Viața lui Nichita. Cu suișurile și coborâșurile ei, cu pasiunea și dezolarea ei, cu ispitele și nălucile ei. Abstractă, dar nefalsificată de păreri de sine scormonite. O viață scurtată, dar nu și prescurtată. O viață în trei timpi, fără de bătrânețe. O viață necompusă, ci trăită. Așa cum a văzut-o el. O viață de artist până în vârfurile unghiilor, cum spunea George Pruteanu. O viață cu ochi mari, deschiși și cu colțurile gurii ridicate. O viață ca o metaforă care îmbracă un destin forțat de purtătorul lui.

(sursa foto: cotidianul.ro)

Doar trei argumente. Mai sunt și altele care țin de drama unei vieți care, dacă n-ar fi fost trăită aici și așa, poate și-ar fi micșorat particularul și care are în conținutul ei ingredientele ideale pentru un film al noului val. Nu numai românesc, ci și european.

Aștept acest film. Și cred că mai sunt și alții care se înscriu pe lista adăstării mele. Și mai cred că opera lui așteaptă să îmbrace costumul actorului ei. Acel Nichita din metaforă.

Sursa foto cover: jurnalul.ro