Cristina ChirvasieCristina Chirvasie
17.10.2015

N(aum), plămădirea din umbre

Timp – Om. Om – Eu. Un dialog cu permanenţe teatrale neviciate. Cu nimic. De nimeni. Cel puţin până acum. Un acum răscopt ca o pătrundere iniţiatică în vanul visării. Până unde poate păşi omul prin buncărele imaginaţiei? Până unde poate digera omul timpul? Până unde îşi poate întinde omul umbra? V-aţi putea imagina cum ar arăta un Om zogravisit pe-o scenă labirintică, în care singurul fir de ajutor este un simplu Eu? Poţi fi convins că totul nu e decât un joc. Dar vă asigur că nu este deloc o joacă.

De curând am intrat şi eu într-un asemenea joc. Un joc în care nu poţi rămâne un simplu spectator, chiar dacă stai ţintuit într-un fotoliu confortabil, de un roşu cam intrigant, cocoţat pe cele câteva gradene ale Teatrului Metropolis din Bucureşti. Am intrat în jocul propus de regizoarea Mariana Cămărăşan cu gura căscată. Expresia asta nu presupune neapărat uimire, ci mai degrabă o dilatare oftalmică şi auditivă a fiinţei mele.

Proiect al Companiei UNTEATRU, primit în gazdă de Teatrul Metropolis, spectacolul N(aum), plămădit din texte purtând semnătura hipnotizantă a lui Gellu Naum, mi-a amintit de Peter Brook care spunea că esenţa teatrului se regăseşte într-o formă de mister pe care-l numea “clipa de faţă”. Am trăit o asemenea “clipă de faţă” dăruită de triada Oana Pellea, Cristina Casian şi Mariana Cămărăşan. Ca o respiraţie. Ca o transpiraţie à la Ariane Mnouchkine.

Despre Naum ar trebui să vorbeşti ori în şoaptă ori să strigi. Naum avea harul de a-ţi învârti eul pe degete, de a-ţi răsuci resorturile profunde până când, într-o ameţeală ireală, să te opreşti în faţa ta şi să te priveşti ca şi cum eşti o întâmplare a fiinţei tale. Ăsta era fascinantul său truc de suprarealist.

Mariana Cămărăşan s-a cufundat în lumea naumiană, propunându-ne o “poţiune” teatrală, un eseu scenic, un ecorşeu al Ego-ului, o meditaţie profundă ca într-o carte sacră care proclamă acest AUM primordial ca templu al visului, ca o sinteză ideală a realului şi irealului. Scenariul spectacolului scoate la iveală forţa teatrală a textelor lui Naum, formulându-se astfel partituri scenice excepţionale în care mintea, corpul şi emoţia devin edificii artistice.

Întâlnirea Oanei Pellea cu Naum se produce dincolo de vizibil. Şi iar îmi vine în minte Peter Brook care spunea că viaţa omului este vizibilul prin care se poate manifesta invizibilul. Ei bine, Oana Pellea izbuteşte să exprime impecabil acest invizibil, această alchimie fiinţială, îmbăind publicul când în limpezile ape ale imediatului, când în fumul alburiu al fantasticului, al virtualului. A vorbi despre performanţă în cazul Oanei Pellea ar fi prea facil. Am căutat prin cotloanele memoriei o comparaţie pentru ceea ce reuşeşte să facă cu acest rol şi n-am găsit nicio corespondenţă în modernitatea contemporană a teatrului european. Omul Oanei Pellea îşi joacă viaţa între lumini şi umbre, între acum şi atunci, între adevăr şi dorinţă, între da şi dacă, între aşa şi altminteri.

Celălalt personaj construit de Mariana Cămărăşan este Ego-ul acestui Om, o trăire interogativă, o mirază-morgană care traduce acel mod de a fi arestat în fiinţa pe care o oglindeşte şi care echilibrează balanţa inefabilului. Cristina Casian decriptează particularităţile partiturii sale cu o forţă imprevizibilă dintru început. Lucru deloc uşor pentru un actor, ea izbuteşte să treacă pe curat emoţiile din cuvinte, într-un fel de platonicism plin de candoare şi umor dublat însă şi de repere conflictuale, esenţiale într-un spectacol teatral. Ego-ul Cristinei Casian are un pantone colors expresiv, vioi, umbros pe alocuri, însorit în mare parte, ceea ce face din interpretarea sa o izbândă.

Spaţiul minimalist plăsmuit de Vladimir Turturică, eclerajul şi coloana sonoră sunt ingrediente care asezonează reţeta Marianei Cămărăşan, susţinând cu discreţie şi rafinament întreaga construcţie regizorală.

Gândindu-mă la Gellu Naum mi-am amintit un episod mai delicat din biografia sa, atunci când, student fiind, a fost arestat pentru că fusese surprins scriind pe ziduri „parole cu caracter subversiv”. Amintirea unui asemenea episod nu poate decât să te întristeze, dar mie, după spectacolul companiei Unteatru, mi-a creat o reacţie bizară, aducându-mi zâmbetul pe buze. De ce? Pentru că în câteva momente din spectacol, într-un soi de iluzie fugară, am simţit prezenţa lui Naum pe scenă, ba chiar şi pe chipul Om-ului său. Asta m-a făcut să zâmbesc gândindu-mă că poate şi această producţie teatrală ce-i este dedicată, are tonuri subversive. Şi aici îşi face loc un alt de ce… Pentru că este un spectacol contra curentului, acest curent popcornist, consumist, care împinge superficialul în faţă, legiferându-l. Cu alte cuvinte, N(AUM) a reuşit să (co)mute centrul lumii suprarealiste a lui Gellu Naum din literatură pe scenă, subminând artificialul unei lumi derapate.

_DSC2916

666 cititori