Cristina Chirvasie 
Am întrebat mai mulți prieteni ce-ar prefera să citească, o carte biografică sau una autobiografică. O parte destul de consistentă au optat pentru prima variantă, spunând că dintr-o asemenea scriere, concepută riguros, fără emoție și subiectivisme, poți vedea personajul în întregul lui. Alții au ales fără ezitări, autobiografia, pentru că această formulă literară îți dă șansa să simți omul și nu să-l vezi ca pe un personaj. Eu iubesc mai mult oamenii decât personajele, așa încât fac parte din cel de-al doilea segment de répondeuri.
La o distanță de timp oarecare de la acest scrutin literar, am dat peste cuvintele lui Wystan Hugh Auden, un influent poet britanic, cu a cărui literatură m-am întâlnit nu în poezie, ci în libretele pe care le-a scris pentru doi dintre compozitorii mei preferați, Benjamin Britten și Igor Stravinsky. Auden a intuit bine faptul că fiecare autobiografie se ocupă de două personaje. Eul (pe care îl asemăna cu Don Quijote) şi Sinele (al cărui corespondent l-a găsit în Sancho Panza). Cu alte cuvinte, în noi se întâlnesc, în chip mirabil, ciudatul, fantasticul și miraculosul Don Quijote și realistul, lealul și mucalitul Sancho. Suntem făcuți, așadar, să fim cavaleri rătăcitori și scutieri, totodată. Un Eu magnific, valoric și existențial vorbind, și un sine care ne ține pe linia de plutire.
(sursa foto: cinemagia.ro)
Cred că remarca lui Auden e menită să ne amintească de cele două forme de guvernare care zac în noi. Una căreia i-aș spune sapiențială, nobilă, și o alta pragmatică, lucidă. Luciditatea nu presupune înțelepciune, ci o claritate în gândire care ne suprimă, de cele mai multe ori, aripile creatoare. Pesemne, adicătelea, că în noi se poartă parlamentări viagere între gruparea Eului eroic si cea a Sinelui realist. O situație cu adevărat paradoxală, nu? Rezultatele alegerilor țin de noi, părtași ai lumii, creație pe deplin divină. Noi preferăm însă să vedem musca din farfurie, atunci când trăim lucid, și floarea de lângă groapa de gunoi, atunci când trăim curat cavalerește.
Din păcate, observ că nu mai putem să ținem un dialog profund și competent între Eu și Sine. Mulți spun că totul e, de fapt, doar un joc anodin și că e de preferat să-l trăiești ca atare, dar uită că nu e un joc nelimitat și, ca să se poată juca, are neîndoios niște reguli. Puțini însă mai sunt aceia care înțeleg că lumea nu e o cârciumă, ci un castel și că toți avem un Jurnal al Fericirii care să vorbească celorlalți sincer, fără comèdii.
Poate mai mult decât în oricare altă perioadă a anului, vara ne simțim copii și reiterăm prin călătoriile noastre mai lungi sau mai scurte, dezinteresul copilăriei. Suntem poate un pic mai autentici, mai sinceri, dar și serioși, pentru că tratăm vacanțele în chipul cel mai serios posibil. De cele mai multe ori ni le plănuim luni în șir, punându-ne dorințele și fantezia pe tabla de joc, în încercarea de a le transforma în amintiri irepetabile. Încercăm eroic să aranjăm detaliile călătoriei, visăm mori de vânt și ne dorim o desprindere de cele ale anului, visând să devenim, mai degrabă, rătăcitori ca Omul din La Mancha decât scutieri responsabili. Dar noi nu putem fi unul sau celălalt, ci suntem deopotrivă, amândoi la un loc. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fim.
Vara e timpul aventurilor, de bună seamă. Aventuri burlești sau nu, viitoare posibile suveniruri plăcute sau nu. Depinde de valabilitatea dinamismului nostru interior. Cred însă că tot splendida vară este și anotimpul lui Don Quijote, un moment bun pentru o (re)întâlnire cu personajul cel mai iubit din istoria literaturii europeane, dacă e să ne luăm după topul primelor 5 romane cu cele mai multe vânzări, top guvernat suveran de cartea lui Cervantes care s-a vândut până acum în mai mult de 500 de milioane de exemplare. Și pentru curioși, menționez și celelalte titluri ale topului care, în ordine descrescătoare, cuprind opere literare poate ușor de intuit pentru unii. Poveste despre două orașe a lui Dickens (cu 200 de milioane de exemplare vândute), Alchimistul lui Coelho (cu 150 de milioane de exemplare), Micul Prinț a lui Saint-Exupéry (cu 140 de milioane de exemplare) și Harry Potter și Piatra filozofală a lui J.K. Rowling (cu 107 milioane de exemplare). Într-un fel sau altul toate sunt cărți de aventură și se poate spune că au un element comun. Curajul. Toate exuberante ficțional, cu acțiune și bunătate eroică exemplară și cu o politică umanistă subtil infiltrată în seva romanescă. Pe departe însă opera lui Cervantes, ca valoare, n-ar avea ce căuta în această alăturare mercantilă pentru că însemnătatea ei literară depășește cu mult chiar și minunata creație a lui Saint-Exupéry. Vânzările însă nu știu decât să tragă linie…
(sursa foto: cinemagia.ro)
Există mai multe ecranizări ale cărții lui Cervantes, câteva seriale tv și mai multe benzi desenate. Pe cea mai veche dintre ele, realizată în 1947 de regizorul spaniol Rafael Gil, cu Rafael Rivelles, Sara Montiel și Juan Calvo, n-am văzut-o. Am vizionat însă alte două ecranizări. Filmul lui Arthur Hiller din 1972, cu un Quijote perfect (Peter O’Toole) și o Dulcinee superbă (Sophia Loren) și filmul lui Peter Yates (2000) cu o distribuție impresionantă (John Lithgow, Bob Hoskins, Isabella Rossellini și Vanessa Williams), dar care n-a reușit să decripteze aproape nimic din subtilitatea și finețea romanului. Prima producție izbutită, cea de-a doua însă superficială, care îi contrazice mesajul celei dintâi și care alterează, în mod neașteptat, suportul literar original. Să fie poate din cauză că noi, cei din 2000, nu-i mai putem înțelege nici pe Cervantes, nici pe Don Quijote?
(sursa foto: cinemagia.ro)
La acest început de mileniu jocul continuă. Joaca lui Don Quijote e extrem de serioasă și imperioasă. Sancho așteaptă cu interes să se reinventeze. Iar noi? Noi ar trebui să punem în dialog Eul și Sinele pentru că altfel nu se poate. Cu alte cuvinte, e vremea să ne redescoperim, să știm că avem o armură și arme cu care să întâmpinăm primejdiile și că suntem datori să luptăm pentru a deveni ceea ce suntem. Trăitori în castele.
(sursa foto cover: rarefilm.net)
