Îndrăzniți!

Despre râs și adepții râsului. Un titlu care ar putea anunța o conferință susținută de un filozof sau poate de un literat. Un cărturar, cu certitudine. Greu ar fi să bănuim că acest titlu, apărut pe afișul ce stătea pe 19 ianuarie 1912 la intrarea Muzeului Politehnic din Moscova, anunța o conferință susținută de un… clovn. Acesta era Vladimir Durov, unul dintre cei mai vestiți artiști de circ ai lumii moderne. Am dat peste numele lui într-o carte pe care am găsit-o pe raftul unui anticariat. O carte despre circ, excelent scrisă de Ion Butnaru prin anii ’70. Povestea vieții lui Durov, așternută pe hârtie în doar câteva pagini, mi s-a părut de un pitoresc aparte. Și asta nu numai pentru că m-am îndrăgostit pe loc de copilul Durov care învăța canarii să cânte și câinii să valseze, ci pentru curajul acestei paiațe de a-și da jos masca. Un artist inteligent ca Durov a îndrăznit să-i sugereze omului începutului de veac XX să-și de-a arama pe față. Vremurile care se anunțau cereau omului să se raporteze la ele fără masca grotescă și hilară pe care o purta și care escamota realitatea până într-acolo încât îl făcea să uite cine e, ca într-un soi de amețeală perpetuă după care unii jinduiesc, refuzând să vadă adevărul. Această mască este una a fricii care ne împiedică să facem binele, care ne ia libertatea și care, în definitiv, ne face să uităm ce este dragostea. În cultura cinematografică americană, ați observat desigur, clovnul se identifică îndeosebi cu frica, cu teroarea. Chipuri și măști terifiante, grimase și glasuri care îngheață sângele în vene, toate menite să inducă paralizia… dragostei.

De la conferința din 1912 a lui Durov până la primul film al lui Chaplin aveau să treacă doi ani. Amândoi au făcut același gest artistic de renunțare la mască. Terenul creativității lor are, în mare măsură, aceleași coordonate. Amândoi au adaptat comedia populară. Primul a adus-o în manejul circului, celălalt pe platourile de filmare. Găsesc similitudini pertinente între efectele scontate ale acestor două tipuri de artă. Mulți socoteau circul un spectacol menit să distreze plebea și, până într-un punct, aveau dreptate. Un artist ca Durov, creatorul comediei satirice de circ, a reușit să teatralizeze acest gen de spectacol, ferindu-l de inutilitate. Chaplin a teatralizat filmul, dăruindu-l aceluiași public într-o formulă de conținut superior de comedie, cei doi fiind, în egală măsură, conștienți de responsabilitatea artistului și de faptul că o asemenea alegere artistică nu admite improvizații și superficialitate. O diferență de efect între abordările celor doi a fost costumul. Durov a dezbrăcat paiața de hainele ei ilare și a îmbrăcat costumul elegant de brocart, cu paiete și pietre strălucitoare, a aruncat pantofii stâlciți ai clovnului și i-a încălțat pe cei de lac, a schimbat ridicolii pantaloni ai măscăriciului cu cei bufanți, strânși pe piciorul cu ciorapi de mătase. Chaplin însă a preferat costumul sărăcăcios și învechit, purtător de mesaj în fața lumii aflate în prag de război. Amândoi și-au purtat discursurile teatrale folosindu-se de o știință aparte prin care au vorbit lumii despre frică și curaj, despre ce înseamnă râsul înveselitor și nu cel care deviază de la firesc, despre seriosul diurn și despre magia viului. Dar, în mod esențial, prin arta lor amândoi au vrut să combată tot ceea ce înjosește viața și omul.

Conferința lui Durov despre râs n-a fost una oarecare. Toate ieșirile sale în public, în arenă sau pe stradă, erau un spectacol cu răsunet. De altfel era foarte greu să identifici unde își începea rolul și unde începea să fie el. Acolo, în sala Muzeului Politehnic din Moscova, Durov n-a rostit o conferință, n-a ținut o teorie despre râs, ci a jucat pur și simplu, dinamizând publicul printr-o cozerie inteligentă despre viață. Viața tratată cu umor, viața ca izvor de tristețe în care trebuie să arunci măcar o picătură de adevăr și de viu ca să capete sens. Satira lui Durov trecea de bordura de catifea a manejului pentru că era vie și profundă. Din cauza asta deranja, evident. Neînțeles de unii, veșnic urmărit de poliție pentru verbul său, obligat să părăsească orașele după o reprezentație sau câteva, Durov începuse să fie privit ca o știre senzațională.

Dacă ar fi trăit astăzi ne-ar fi strigat, probabil, cu zâmbetul său șugubăț, dar profund: „Priviți lumea, nu la știrile despre lume! Uitați-vă bine la ea pentru că trăiți în ea! Trăiți! Lumea e dincolo de bordura ei de catifea!” Dar ce nevoie mai avem noi, postmoderniștii, de clovni care să ne strige ceea ce avem impresia că știm deja? Noi ne-am acomodat cu teroarea, cu frica, cu măștile. Și ne ascundem de lume, pitindu-ne în fața televizorului și privind la alții cum trăiesc. Noi preferăm senzaționalul, ne purtăm uimirile placid, gustând ambalajele și nu conținutul. Octavian Paler spunea că România a ajuns o ţară cu milioane de oameni singuri. Eu aș îndrăzni să-l completez și aș adăuga… „dar, mai cu seamă, de însingurați”. Căci însingurarea presupune un act de voință, o dezertare, o renunțare de a înțelege adevărata măsură a vieții. Să îndrăznim să trăim cu adevărat, cu umor și cu dor de viu, căci ceea ce nu trăim la timp, tot Octavian Paler spunea, nu mai trăim niciodată.