Cristina Chirvasie 
Din timp în timp, ca într-un soi de ciclu inconturnabil, istoria joacă feste. Aş spune că secolul XX, în afara unor mici perioade de timp mai relaxate, a fost o astfel de festă, un secol-mascara, un secol în care politicul a transformat vieţile în paiaţe, iar destinelor li s-au dat tente de bufonadă. În acest secol machiavelic, libertatea, ca măsură a armoniei umanităţii, a fost supusă unor devastatoare amputări prin umilirea duhului, a conştiinţei şi a gândirii. Libertatea reclamă existenţa necesităţii, coordonate care alcătuiesc viaţa noastră şi totul în care ne aflăm, cum spunea Goethe. Tânjirea după această firească libertate a dus la extrudări masive care, din păcate, s-au tradus în majore avarii materiale, morale şi sufleteşti. Spune o vorbă: “Nu-i da, Doamne, omului cât poate să ducă”. Ce înseamnă acest ducă, care nu ţine numai de rezistenţă? Este chiar putinţa de-a spulbera limitele, acel orb de limită cu care omul poate opera în situaţii-limită. România a fost premiantă în secolului XX şi în ceea ce priveşte o astfel de situaţie fără precedent în Europa. En bref, mă refer la cei aproape un sfert de million de germani, saşi şi şvabi din Transilvania, vânduţi către Germania Federală într-un interval de 23 de ani de conducătorii ţării în care locuiau şi pe care o iubeau, pentru o sumă imensă, plasată undeva între 1,5 şi 3 miliarde de mărci germane şi cu care s-a putut acoperi o mare parte a datoriei externe. O întreagă populaţie scoasă la mezat de un sistem diabolic în care tribunul-şef perora gângăvit că va face totul pentru a apăra integritatea şi suveranitatea ţării, libertatea şi viaţa poporului său… Probabil că povestea celui mai mare negoţ de oameni din Europa secolului XX ţinea şi ea de acest… totul.
Sursa foto: cinemagia.ro
În 2014, într-un heirup cinematografic, s-a pus pe peliculă, în formula unui film documentar de lung metraj, dramatica poveste a răscumpărării la negru a etnicilor germani din România. Cu o echipă de mare clasă, filmul “Paşaport de Germania” (Trading Germans), a cărui regie este semnată de un remarcabil timişorean, care trăieşte de mulţi ani la Berlin, scenarist şi producător totodată, pe numele său Răzvan Georgescu, este una dintre acele producţii care poartă amprenta Noului Val, un documentar care face… valuri şi despre care se va vorbi mult timp de aici încolo. De ce? Pentru că spune adevărul cu argumente printr-o construcţie robustă care mărturiseşte şi derulează filmic impecabil o istorie asamblată din cioburi şi din care se naşte o imagine-document emoţionantă, pertinentă şi obiectivă. Filmul lui Răzvan Georgescu, o producţie româno-germană marca Hi Film, Februar Film GmbH (Berlin) şi HBO, vorbeşte despre istoria trăită, despre patrie, despre ţară, despre aspiraţii, dorinţe şi normalitate. În esenţă, un film despre viaţă… cu viaţă.
Sursa foto: aarc.ro
Am avut bucuria de a fi prezentă în sală la una dintre vizionările găzduite la Noul Cinematograf al Regizorului Român de la MȚR. Am revăzut filmul şi pe micul ecran. Impactul a fost diferit, nu în esenţă, ci mai degrabă în ceea ce priveşte estetica vizionării. Cred că filmul lui Răzvan Georgescu este o operă pentru marele ecran. Şi spun asta pentru că nu e un film de văzut în confortul casnic. Sala de cinema îi dă un gust de viu şi te face părtaş la poveste.
Sursa foto: ziarulmetropolis.ro
Ceea ce este admirabil la acest film, documentar ca gen, dar dramatic ca substanţă, este felul în care răsuceşte cheia în broasca istoriei, ridicând întrebări, dozând răspunsuri şi nelăsând loc de dacă sau poate.
Excelenta imagine semnată de Alexandru Solomon, montajul fără cusur al tandemului Wolfgang Lehmann – Cătălin Cristuţiu şi coloana sonoră ce poartă amprentele maestrului Remus Georgescu, muzicianului basarabean Anatol Ştefăneţ (Trigon) şi regretatului Richard Oschanitzky au fost infanteria lui Răzvan Georgescu, un regizor despre care ar trebui să se vorbească mai des şi mai mult şi care a demonstrat că în România se pot face filme documentare veritabile şi memorabile.
Imagine cover de pe movienews.ro
