Cristina Chirvasie
Demult nu mi s-a mai întâmplat să fiu nehotărâtă atunci când trebuie să scriu ceva. De data asta mi-a fost greu. Mi-a fost greu să aleg dintre atâtea și atâtea subiecte posibile pe care le-a adus cu sine săptămâna aceasta. O săptămână plină și tumultuoasă, aș spune. Aș fi putut să scriu despre ediția de anul acesta a festivalului Films de Cannes à Bucarest, care a început de ieri și care are o listă impresionantă de invitați și de filme mult așteptate. Aș fi putut să scriu despre ce ne pregătește Festivalul Național de Teatru, care începe pe 21 octombrie. Aș fi putut să scriu despre surpriza Bob Dylan, primul muzician din istorie care primește un Nobel pentru literatură, premiat pentru crearea de noi forme de exprimare poetică în marea tradiție a muzicii americane și despre părerile pro și contra legate de acordarea acestui premiu.
(sursa foto: businessinsider.com)
Așa cum aș fi putut să scriu despre muzica de film a lui Bob Dylan, despre Oscarul și Globul de Aur pe care le-a câștigat în 2000 pentru soundtrack-ul producției Wonder Boys, un film fie vorba între noi fără calități de excepție, însă care are o coloană sonoră memorabilă. Aș fi putut să scriu despre plurivalența artistică și dramatică, în special, a lui Dario Fo, laureat și el al Premiului Nobel pentru Literatură în 1997 și care a plecat dintre noi acum câteva zile la impozanta vârstă de 90 de ani.
(sursa foto: paeseitaliapress.it)
Aș fi putut să scriu despre inedita premieră a Teatrului Național Radiofonic cu Alegerea, o piesă de teatru într-un act scrisă la Versoix în 1960 de Majestățile lor Regele Mihai I şi Regina Ana și care se va difuza la Radio România Actualităţi pe 25 octombrie la aniversarea celor 95 de ani ai Majestăţii Sale Regele.
(sursa foto: okmagazine.ro)
Mi-a fost așadar greu să aleg, așa încât le-am lăsat pe toate la dospit și tot căutând în visteria Google fotografii ba cu Fo, ba cu Dylan, ba altele, m-am gândit c-ar fi mai bine să vorbim despre zâmbet. Și nu întâmplător, pentru că privindu-le chipurile acestor artiști m-a frapat zâmbetul lor.
Nu știu dacă s-a încumetat cineva să scrie vreodată un Tratat despre surâs. Cred că ar fi o muncă răsplătită cu aprecieri neechivoce. O muncă probabil imensă, ca pentru orice tratat, dar cu miză, nu neapărat numai una terapeutică. Mai ales în cotidianul stresat și stresant în care viețuim și care ne paralizează, de cele mai multe ori, funcția surâsului.
Zâmbetul nu este doar o simplă expresie facială, ci este prima dintre expresiile umane. Înainte de primul plâns, pruncii râd. Zâmbetul are legătură directă cu una dintre cele mai importante calități umane, dacă nu chiar prima dintre acestea. Sinceritatea. Și, dacă ar fi să facem apel la un simplu sofism, am putea spune că dacă sinceritatea locuiește în inimă și zâmbetul tot acolo, înseamnă că zâmbetul este sinceritate. Pentru un artist, pe orice palier creativ ar rula, funcția surâsului este primordială. În literatură aceasta se ascunde printre cuvinte, căci orice ar face un scriitor nu poate să nu-și trădeze starea interioară în fața lectorului său. Când vorbim însă de imagine (plastică, scenică sau filmică) lucrurile se petrec pe față, căci artiștii, mai cu seamă când sunt atinși de aripa geniului, sunt capabili să-și epuizeze manifestările sufletului, cum spunea Kazantzakis, printr-un singur zâmbet. Poate că asta e cea mai importantă lecție pe care o poate da un artist lumii. Lecție nu în sensul trufaș, ci într-unul smerit, ca împărtășire sinceră a propriei experiențe de viață.
(sursa foto: lyrictranslate.com)
Dacă mi-ar cere cineva să dau un echivalent uman al surâsului acesta ar fi o soprană. Montserrat Caballé. După mine și după alții, cea mai mare soprană a tuturor timpurilor. N-am vorbit niciodată până acum la Timpul Pătrat despre spectacolul de operă. O voi face cu siguranță într-o zi, pentru că această formulă scenică este o construcție aparte. Chiar dacă are un calapod asemănător cu cel al teatrului dramatic, spectacolul muzical (la operă mă refer cu precădere), pentru că traduce cuvântul în limbajul universal al muzicii, își acordează efectul mai lesne la sufletul spectatorului.
Mulți știu vocea acestei mirabile dive. Și mai mulți probabil o cunosc datorită duetului său cu incandescentul Freddie Mercury de la Jocurile Olimpice de la Barcelona. Din fericire, Montserrat Caballé este darnică și și-a povestit viața și pe peliculă și în file biografice. Și iată că încă o mai face, la 83 de ani, prin recitalurile sale. N-am să vorbesc acum despre arta sa și despre colosala sa contribuție la ceea ce înseamnă scena muzicală a lumii. Ci, pentru că vorbim despre surâs, am să fac referire la două episoade impresionante din viața sa. Puțini știu, căci lucrurile acestea sunt mai greu divulgabile, ținând de intimitate, că Montserrat Caballé era să piară la naștere, având grumazul sugrumat de cordonul ombilical. Și, cu toate astea, Cineva a îngăduit să se nască și, înainte de a respira cum se cuvine, a zâmbit. Aceeași Montserrat Caballé care, după cum povestește într-un excelent film documentar intitulat Beyond the Music și regizat de Antonio A. Farré, din cauza problemelor medicale pe care le-a avut mereu, și-a lăsat o mare parte din avere prin spitale și a trebuit să se împrietenească cu o tumoră inoperabilă la cap. Ceea ce răzbate dincolo de confidența cu tentă mondenă și cuprinde ecranul, așa cum se întâmplă și ori de câte ori se află pe scenă, este zâmbetul său inconfundabil și inepuizabil. Un zâmbet generos, acordat fără dubii la marea muzică. Asta este lecția umană a lui Montserrat despre strălucire și lecția lui Caballé despre sinceritatea din lăuntrul inimii.
(sursa foto: elvelezolano.com)
El Gabo, nimeni altul decât Gabriel Garcia Marquez, agonisitor și el al unui Nobel pentru Literatură în 1982, își îndemna, la modul generic, cititorul așa: Nu înceta niciodată să zâmbești, nici chiar atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău! Profit de cuvintele sale și îndrăznesc să le completez spunându-vă și vouă, așa cum îmi repet și eu zilnic, că e timpul să ne desprăfuim haina fericitului și să ne amintim că purtăm cu noi ceea ce nu se pune pe cântare, cum bine zicea poetesa Leonida Lari. Dacă ne scormonim bine sufletele cred că toți putem găsi o centimă de fericire, dacă nu și mai mult, care să ne dezmorțească funcția surâsului.
