Există ora 25!

Există cărți și filme așa cum există oameni și locuri, idei și rosturi, clipe și vieți, iubiri și tristeți. Există motive și motivații, pariuri și vicii, murmure și strigăte, vecinătăți și dușmănii. Există progrese și regrete, capricii și obsesii, aberații și contestații, legi și mâhniri, limbuți și genii. În asta constă viul lumii din care se extrage taninul timpului. La urma urmei, e bună și filozofia la ceva! Prin ea își poate striga păsul poezia și viața ascultă mai lesne portavocea destinului. Se spune că viața este prin excelență un teren de luptă al contrariilor și că toate cele care sunt derivă din întrebări și răspunsuri. Pe tărâmul acesta operează scriitorii și, mai cu seamă, poeții. A lor este exclamarea și interogarea a căror diagnoză nu se poate face decât după o tomografie atentă a istoriei. Ei bine, îmi plac poeții! Îmi plac bunele lor rodiri pentru că ei pot înțelege duminica din cuvinte și pot trece prin zidurile paradoxal de groase ale realității, având  putința de a interoga esențialul. Se spune că românul s-a născut poet. Asta pentru că are doina în sânge. Doina ca stare de dezmierdare a durerii, doina ca strigăt al vrerii, doina ca un cumul mirabil al sentimentelor. În definitiv, doina este o stare de har care cuprinde inima. E ca o rugăciune în care îți poți aduna, înșira și, deci, palpa dorurile, revoltele, tristețile, iubirile și regretele. Bioritmul îți marchează individual timpul, însă doina vine din diafanul răstimp al sufletului și călătorește cu tine, vrei, nu vrei. Nu degeaba a intrat ea, doina, la păstrare în patrimoniu cultural imaterial al umanității, numit pe litere UNESCO.

Cred că există o oră a doinei și aceasta este Ora 25. Un răstimp suspendat, un bonus divin despre care omul nu știe nimic sau, dacă bănuiește ceva totuși, îl ignoră. Românul secolului XX își trage seva din Poporul nemuritorilor și  călătorește singur, căutându-și mereu o A doua șansă, ajutat de Condontieră. Asta a văzut prin lupa diacroniilor unul dintre cei mai importanți și prolifici scriitori  pe care i-a dat literatura noastră. Constantin Virgil Gheorghiu, un poet al lui Hristos, cum își dorea să i se spună, dar mai întâi de toate, un colosal scriitor român, chiar dacă și-a petrecut cea mai mare parte din viață într-un exil autoimpus din cauza căruia a fost împrumutat și de literatura franceză.

(sursa foto: alchetron.com)

În Topul marilor români nu i-a încăput numele, cu toate că datele sale biografice sunt extrem de consistente, iar viața lui este în sine un roman în mai multe volume. S-a născut la Războieni, la o lună după ce România a intrat în Primul Război Mondial. Poate că din cauza aceasta întreaga viață i-a fost marcată de război. Două războaie mondiale, unul Rece și multe alte războaie purtate de unul singur împotriva celor care îi iscodeau viața transformându-l în ținta ideală a unor campanii de presă indezirabile. Anul acesta este anul său de centenar, un bun prilej de a-i comemora viața și admira opera, despre care abia în ultimii ani a început să se vorbească nițel mai mult și doar în medii culturale izolate.

Constantin Virgil Gheorghiu a fost o personalitate de anvergură mondială, nu numai pentru că a fost un celebru și iscusit diplomat interbelic, jurnalist cu condei precis și unul dintre misionarii curanți ai Bisericii Ortodoxe Române, ci și prin faptul că opera sa literară a fost tradusă în aproape toate limbile pământului. Omul care călătorea singur, Casa de la Petrodava, Condotiera, A doua șansă, Necunoscuții din Heidelberg, Viața lui Mahomed sunt doar câteva din titlurile cărților sale, unele scrise în românește, altele în franceză, limba sa de împrumut. Constantin Virgil Gheorghiu poartă însă o medalie extraordinară. Este singurul scriitor român după opera căruia s-a făcut un film la Hollywood. În 1967, celebra casă de filme Metro-Goldwyn-Mayer ieșea pe ecrane cu La vingt-cinquième heure (The 25th Hour), o producție a lui Carlo Ponti, unul dintre cei mai influenți și prolifici producători de film ai cinematografiei mondiale. Adaptarea semnată de Henri Verneuil, François Boyer și Wolf Mankowitz după Ora 25 a lui Constantin Virgil Gheorghiu a fost un succes imens. Apărută la editura Plon în 1949, scrisă în românește și tradusă în franceză de Monica Lovinescu, Ora 25 era deja o carte senzațională. Cele 600.000 de exemplare, primul tiraj adică, se epuizase în mai puțin de două săptămâni, aducându-i lui Constantin Virgil Gheorghiu celebritatea peste noapte, devenind unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români din Occident.

(sursa foto: cinemagia.ro)

Regizat de Henri Verneuil, turcul cu nume de francez, autorul unor filme celebre  ca Inamicul public numărul 1, Oaia cu cinci picioare și Clanul sicilienilor, La vingt-cinquième heure a avut un impact zguduitor. Faptul că romanul e în aceeași măsură anti-comunist, anti-rusesc, anti-nazist, pe ici pe colo anti-german, chiar și anti-american în unele porțiuni, era firesc să fie unul de senzație. Acuzat, în mod exagerat, de antisemitism, romanul prezintă, paradoxal, tocmai tragedia europeană a evreității. Însă intenția primară este de a vorbi lumii despre realitatea românească, deși este o ficțiune. Filmul este însă și o surpriză de proporții, avându-l în rolul principal pe Anthony Quinn, aflat pe val după succesul uriaș pe care îl avusese cu trei ani în urmă cu Zorba The Greek.

(sursa foto: terapeak.com)

Johann Moritz, o partitură ofertantă pentru un actor colosal, un personaj care este pe rând, român, evreu, maghiar, german, traversând o identitate cu etichete nominale diferite, de la Ion, Johann, Iacob și până la Ianoş, Iankel și, din nou, Johann, care ar fi putut deveni foarte ușor Jean sau John, rămâne în istoria cinematografiei mondiale ca unul dintre rolurile cele mai dramatice. Metamorfozele lui Johann și aventura sa copleșitoare prin dureroasele secvențe ale celui mai belicos secol al omenirii, sunt greu de povestit. Denunțat ca evreu, deși nu era, închis într-un lagăr de muncă forțată, evadat în Ungaria, prins și bănuit ca fiind spion român, torturat, din nou închis în Germania, descoperit de un medic SS ca fiind un specimen pur de arian nordic primitiv pe care îl căuta cu obstinație Hitler, Moritz termină războiul în uniformă SS și apare pe coperta unei reviste germane, motiv pentru care soția lui, Suzanna (interpretată cu candoare și forță de italianca Virna Lis, cea care, pentru senzualitatea și șarmul ei era considerată în acei ani ca fiind succesoarea lui Marilyn Monroe) este persecutată de ruși. Epopeea însă nu s-a terminat. Johann este închis de americani într-un lagăr de prizonieri și ajunge să fie judecat la Nürnberg ca un criminal de război. Îl salvează o scrisoare a Suzannei care explică deportarea sa pe nedrept.

(sursa foto: lobbycardinvasion.com)

Ora 25, romanul, sondează cu acribie ființa umană pe care o pune în fața tumultuoasei civilizații care îi răscolește temeiurile și rațiunea de a fi. Civilizația neținută în hățuri îl pune pe om în ecuația tragică a înstrăinării de sine și îi transformă viața într-un mecanism aberant. Filmul lui Henri Verneuil, realizat undeva la granița dintre realitate și satiră, pliat perfect pe problematica suferinței, pare o Iliadă sensibilă a Europei secolului XX, din cauza căreia omul și-a pierdut libertatea alegerii și, ajuns într-un punct critic, este nevoit să voteze pentru răul cel mai mic. O simetrie așadar perfectă între carte și film, între cauză și efect, o simetrie care se regăsește, din păcate, și în Europa secolului XXI, tulburată și robotizată, care însă (încă) mai are timp să-și doinească păsurile. Puțin timp… Căci dincolo de ora 25 probabil că locuiește tăcerea.

(sursa foto cover: movieweb.com)