Dumnezeu nu e scamator

Observ în ultima vreme că panica a devenit o modă. Ba, mai mult, i se face chiar reclamă… Cred că e vorba de un import din lumea modernă care s-a instalat comod în dinamica noastră interioară și, inevitabil, și în cea exterioară. E vorba de un duh al panicii care a pus stăpânire pe comoditățile noastre și care ne poluează agresiv ființa. Un cunoscut epigramist american de pe la sfârșitul veacului XIX, Christian Nestell Bovee, definea en bref panica ca fiind o dezertare bruscă din sine. Ce înseamnă asta? Nimic altceva decât o lipsă de asumare și de ancoră. Asumarea ca o înțelegere deplină a sinelui și a rostului, fără îndreptățiri de conjunctură, și o ancoră, nu ca o formă de priponire, ci ca o fixare sau, mai bine zis, ca o unire cuvenită și completă cu esența ființială. Această esență ne e dată dintru început fiecăruia în parte, gratis și fără vicii ascunse, ca o prerogativă elementară. De cine? De Dumnezeu Însuși. Prin această facultate umană Îi suntem oficial fii și trebuie să ne asumăm acest lucru. Căci lipsa acestei asumări ne îmbracă în haina transfugului, care cu anevoie se mai poate lepăda de ea. Bovee a făcut o completare la definiția lui, dând explicația acestei dezertări care presupune, nu doar o fugă, ci și o trecere în tabăra inamică din imaginația noastră. Cu alte cuvinte, fuga de sine ne aruncă direct în zonele umbroase ale imaginației noastre, responsabile cu panica.

Până nu de mult credeam că mediul artistic și, în general, ceea ce ține de zona umanistă, populată îndeobște de purtători ai unui intelect mai jucăuș, este zona dominată de sensibilități și de raportări mai debile la realitate. Aveam impresia că cei care se ocupă cu gânditul sunt mai vulnerabili la scenarite panicoase. Mă gândeam, de pildă, admirativ, privindu-i întotdeauna pe cei care muncesc pământul, că ei nu pot trăi niciodată stări de panică și că raportarea lor la cele ale vieții e una sănătoasă. Dar călătoriile mele recente mi-au descoperit faptul că și aceștia au fost atinși de același duh al panicii, din cauza faptului că toate cele ale istoriei recente au dat buzna și peste ei, ca și peste noi, oamenii de asfalt. Plutesc și ei slobozi pe aceeași mare tulburată de contextele istorice abracadabrante, de mirajul unei modernități pustiită de tradiții și în care a fi a fost înlocuit cu a vrea și a face binele cu nu-mi pasă.

Vorbeam deunăzi cu cineva despre egoism, egolatrie, egocentrism și despre faptul că aproape a devenit o plăcere să vezi lucrurile în gri și negru. Și asta pentru că ne gândim atât de mult la noi înșine, încât ne-am pierdut bucuria. Umblăm înnegurați pe străzi negândindu-ne că, iată, trăim vremuri de pace. Pacea ca absență a războiului. O bună prietenă jurnalistă, care a avut ocazia să călătorească mult în ultima vreme, mi-a mărturisit că războiul bântuie prin lume mai mult decât bănuim și că oamenii care trăiesc în acele zone își doresc măcar o zi de pace. Iar noi? Noi suntem în pace, dar nu pe pace. Căci pacea, vorba înțeleptului Spinoza, este o virtute, o dispoziţie spre bunăvoinţă, este încredere și dreptate. Dacă ne-am recâștiga această virtute n-am mai avea motive de panică.

Deși au trecut 14 ani de la premieră, deși nu se mai vorbește despre el decât prin vreun top al capodoperelor cinematografice, cred că Pianistul lui Polanski ar trebui revăzut mai des. Nu numai pentru copleșitoarea poveste a celebrului pianist Wladyslaw Szpilman, care și-a asumat contextul istoric în care a fost pus, evadând din ghetou și ajungând să-și petreacă printre ruine un fragment consistent din viață, ci, mai ales, pentru că este un film care vorbește, prin fibra fiecărui personaj, despre suferință. Oameni ca noi, de altminteri. În acest decor barbar se nasc virtuți ca răbdarea. Se spune că unii au nevoie să vadă iadul pentru a tinde spre rai. Alții, puțini, știu să facă rai din iadul lumesc, învățând să-și asume și să-și ancoreze existența fără să cârtească sau să aștepte scamatorii care să le scoată din căciula vieții cai verzi pe pereți. Toate se petrec cu un rost și toate trebuie să se întâmple. Dar rostul acesta este întotdeauna în favoarea noastră. Dumnezeu nu e un iluzionist care se dă în spectacol și care scoate din joben baloane de săpun cu care să ne amăgească. Dumnezeu nu ne păcălește, ci ne-a înzestrat cu rațiune și ne-a dat libertate deplină, ceea ce înseamnă că are încredere în noi, mult mai multă decât avem noi în El. Nu-mi mai amintesc cine spunea că pacea e o capodoperă a rațiunii. Asta înseamnă că depinde numai de noi. Dar atâta vreme cât noi nu ne putem împăca cu noi, nu vom putea face pace nici cu ceilalți, nici cu lumea și nici cu Dumnezeu și vom umbla prin viață cu acest duh al panicii la braț.

Totul e bine, când se termină cu bine, se spune deseori. Eu aș spune că atunci când totul e simplu, se termină cu bine. Să respirăm adânc și să ne privim cu sinceritate sinele. Să nu fim dezertori, pentru ca cei care ne vor urma să nu trăiască purtându-și privirea în jos de rușine.