Doriți flori, domnule?

Mi-a fost destul de greu multă vreme să-l înțeleg pe Nichita care spunea că perfecțiunea nu atrage atenția. Păi, cum așa? Omul a fost creat pentru a fi desăvârșit și lumea aceasta i s-a dat ca fiind cadrul și mijlocul ideal pentru a putea face acest drum. Umanitatea și-a exersat necontenit condiția fizică pentru a alerga după perfecțiune. Cum deci se poate oare ca perfecțiunea să nu atragă atenția? E drept că de multe ori căutarea înadins a perfecțiunii a fost o piedică pentru progres. Ceea ce nu se poate spune că n-a fost bine, pentru că uneori ceea ce s-a înțeles prin progres s-a demonstrat a fi, mai degrabă, un regres. Considerentele acestei afirmații însă se cer a fi dezvoltate desigur, nu aici. Și nu acum. Am înțeles însă, nu demult, la ce fel de atenție se referea Nichita când am priceput ce înseamnă simplitatea. Simplitatea ca o întoarcere la cele din care sunt alcătuite cele ale firii și pe care tocmai progresul ne împiedică să le regăsim. Pentru că progresul presupune o complicare a lucrurilor și o dorință nefirească de depășire a firii. Progresul este mersul înainte, însă pe orizontala lumii, pe când perfecțiunea, ca desăvârșire, ține de verticală.

În teatru se vorbește despre un spectacol perfect atunci când publicul este cucerit de construcția holistică teatrală și de sensul ei, neavând vreme să observe cărămizile acesteia. Pentru că niciodată cărămida nu va întrece construcția. Perfecțiunea, așadar, nu atrage atenția, cum bine spunea Nichita, fiind prin condiția ei soră cu simplitatea. Orice îndepărtarea de aceasta din urmă produce complicații și sofisticării inutile, greu de remediat.

În film lucrurile stau un pic diferit decât în teatru pentru că în cinematografie se operează cu timpul, mai exact cu… dublele. De cele mai multe ori ele sunt responsabile pentru izbânda unui proiect cinematografic.

În topurile criticilor de film, cele care infirmă sau confirmă valoarea unei producții de acest gen (uneori nefiind la unison cu topurile vânzărilor sau ale publicului) există desigur un loc întâi ocupat de celebrul Citizen Kane (1941) al lui Orson Welles. Există însă și un no. 1 în topul celor mai bune secvențe de film care îi revine fermecătoarei întâlniri dintre Micul Vagabond și florăreasa nevăzătoare din ultimul pariu mut al lui Chaplin, City Lights (1931). Filmul, care este, fără doar și poate, opera de căpătâi a lui Chaplin, a fost realizat la trei ani după ce America fusese cuprinsă de febra filmului vorbit. Un pariu așadar între Chaplin și cinematografie. Un rămășag câștigat prin curajul pe care acest genial creator l-a avut de-a înota împotriva curentului. Un soi de ultim cântec al filmului mut care demonstrează că arta lui Chaplin a stat în forța detaliului.

Cele aproape trei minute ale acestei secvențe, care valorează cât un film întreg, au fost filmate de un număr perplexant de ori. 342! De ce? Pentru că Chaplin, pentru care gestul și mișcarea însemnau mai mult decât cuvintele, a căutat perfecțiunea. Antoine de Saint–Exupéry spunea că perfecțiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat, cuvinte care se potrivesc întocmai cu această impecabilă izbândă a lui Chaplin, căreia ori cât ai vrea să-i găsești vreun cusur ar fi imposibil.

Candida replică (nescrisă) a florăresei, Doriți flori, domnule?, din cauza repetiției căreia Chaplin, un adevărat maestru al dublelor, a scos din sărite întregul platou de filmare, rămâne ca fiind singura din întreaga cinematografie de dinainte de sonor care a putut face filmul mut să vorbească.

(sursa foto: cinemagia.ro)