De trei ori Coco Chanel

La peste un secol de când femeia a decis să iasă din cocon încă se vorbește dacă dorința ei împlinită și îndeplinită a fost de bun augur. Nu pentru societate, ci pentru ea însăși. Asta pentru că sufletul ei nu poate fi bărbătesc și oriunde s-ar naște și oricare ar fi traseul său viager, lăuntrul îi este un dar pe care nu-l poate schimba. Ea poate fi mamă, poate iubi și simți ceva ce niciodată un bărbat nu va putea. Poate că prin mișcarea ei de emancipare a încercat, de fapt, nu neapărat să se transforme pe ea însăși, ci să-l schimbe pe cel de lângă ea și astfel să se elibereze dintr-un context care o împovăra. Era liberă să gândească, dar nu cu voce tare. Era liberă să viseze, dar niciodată nu-și putea trăda dorințele. Trăia într-un perpetuu stadiu de omidă din care fluturele nu putea să zboare. Tema emancipării este vastă și stârnește încă păreri pro și contra, ba uneori chiar este pusă în capul listei motivelor pentru care omenirea a ajuns… unde a ajuns. Ceea ce mi se pare un pic cam deplasat.

Suntem la începutul secolului XX. Sufragetele biruiesc politicul, femeia devine activă, îmbracă pantaloni, își tunde părul, se suie pe bicicletă și pe cal, joacă tenis, bea cocteiluri, mănâncă tocăniță și se expune în public fără consimțământul soțului. Terenul era astfel pregătit pentru ca, în timpul Marelui Război pentru Civilizație, să-l poată înlocui pe bărbat în toate activitățile civile fiind mobilizată masiv pentru efortul de război. Este momentul în care se naște femeia modernă, cea care, în numele libertății, se eliberează din corset și, cum spunea glorios Paul Poiret, celebrul modist francez, își abandonează sutienul. Acesta este momentul în care intră pe scena lumii Coco Chanel cea care singură spunea că a schimbat lucrurile și nu moda, pentru că ea însăși a fost moda. “Moda nu este ceva care există numai în rochii. Moda este în cer, pe stradă, moda este legată de idei, de viaţă, de tot ceea ce ne înconjoară”, spunea Gabrielle Bonheur, cea care va deveni curând celebra Coco și, poate, cea mai influentă femeie a secolului XX.

Audrey Tautou în Chanel avant Chanel

Când spunem Chanel ne gândim la pantaloni, pălării, la tailleur, la celebrul Chanel no. 5, la ceasuri unisex, la bijuterii și genți îmbibate de spiritul secolului XX. Când spunem Chanel ne gândim la avangarda feminină cu tot arsenalul ei de ingrediente seducătoare care instalează suveran confortul în modernitate.

Coco a părăsit scena vieții în 1971. O viață tumultoasă, mereu în căutarea fericirii, mereu încercând să găsească acel ceva care să-i domolească dorința de a se regăsi pe sine. De la orfelinatul bisericii catolice Abbaye d’Aubazine la Colegiul Notre-Dame-La Moullins, unde a învățat să coasă, debutul în cabaret și până la atelierul ei din Rue Cambon 21, de la oferta de un milion de dolari a lui Samuel Goldwin de a le îmbrăca pe starurile hollywoodiene sau de a crea costumele pentru filmele lui Cocteau și până la acuzația de colaborare cu naziștii, toate sunt episoade dintr-o viață extrem de ofertantă pentru peliculă. Iată însă că au trebuit să treacă 37 de ani de la moartea ei pentru ca cineva să producă un film despre acest fabulos personaj care a știut cum să-și întâmpine destinul. 37 de ani, adică până în 2008 când regizorul și scenaristul canadian Christian Duguay le distribuia pe Barbora Bobulova (Coco tânără) și pe mereu fascinanta Shirley MacLaine (Coco în vârstă) în mini-seria tv intitulată simplu, Coco Chanel, care i-a adus o nominalizare la Globul de Aur. Mai mult bazat pe faptul istoric decât pe romanțarea vieții creatoarei, filmul încearcă să pună în lumină personalitatea ei în contextul epocii, dar nu izbutește pe deplin.

Shirley MacLaine în Coco Chanel

Un an mai târziu o altă producție, Chanel avant Chanel, de această dată un film de lung metraj, în regia Annei Fontaine, care a distribuit-o în rolul titular pe Audrey Tautou (devenită celebră după Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain și The Da Vinci Code), și care avea să fie primit de lumea cinematografică cu o nominalizare la Oscar, patru nominalizări BAFTA și două ale Academiei Europene de Film. De această dată o dramă biografică despre copilăria și prima parte a vieții lui Coco, bazată pe biografia L’irreguliere a lui Edmonde Charles-Roux. O bucurie de a o revedea pe Audrey Tautou care a știut să se plieze perfect pe rol și să-și inoveze personajul cu o expresivitate care cred că depășește totuși originalul.

Audrey Tautou în Chanel avant Chanel

Și tot în 2009 regizorul olandez Jan Kounen apărea pe piața europeană de film cu Coco Chanel & Igor Stravinsky, o producție mai mult romantică decât dramatică despre întâlnirea modistei cu celebrul compozitor rus Igor Stravinsky, găsind-o potrivită pe actrița franceză Anna Mouglalis pentru interpretarea unei Coco a anului 1920. Se știe că în acea perioadă Chanel, având deja un nume, s-a întâlnit cu teatrul, creând costume pentru spectacole ca “Le train blue” de Darius Milhaud sau “Apollon Musagete” de Igor Stravinsky. Cred că miza filmului lui Kounen nu a fost însă povestea ei, ci mai cu seamă acest episod al vieții lui Stravinsky și asta s-a văzut din distribuirea unuia dintre cei mai buni actori danezi, Mads Mikkelsen.

Coco Chanel & Igor Stravinsky

Așadar, trei filme care au venit ca un soi de restituție morală față de Gabrielle Bonheur (Coco) și care lasă însă loc de o propunere cinematografică pe care o aștept nu neapărat axată pe povestea ei de viață, ci mai degrabă pe revoluția Chanel și pe impactul pe care l-a avut această ducesă a artei secolului XX asupra celui mai belicos secol al lumii.

Imagine din „Coco Chanel & Igor Stravinsky”

Foto de pe cinemagia.ro

Imagine cover: Shirley MacLaine în Coco Chanel