Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi!

În spatele imaginilor se pot ascunde poveşti de viaţă. Vieţi fascinante, tumultoase, radicale, destine puternice care schimbă punctele în suspensii creative generatoare de metamorfozări ale peisajelor interioare ale fiinţei. În chip paradoxal, de cele mai multe ori aceste poveşti aparţin unor personaje în care zace putinţa de a rupe ritmul, de a transcende spre performanţa pură, de a pune în mişcare lumea pentru a o face mai frumoasă. Aceste personaje funcţionează în flash-uri, vertiginos, îşi ard bucuria, durerea, firescul, contopindu-se cu menirea pe care o au. Şi nu ştiu cum se face dar întreaga forţă a acestora vine dintr-o fragilitate extremă care le dă puterea de-a stăpâni suveran realitatea.

Sveltă. Înaltă. Iute. Cu o energie greu de egalat şi un chip afectuos, poate puţin cam masculin. O femeie stăpânită de demonul ludicului care a dărâmat barierele baletului clasic, articulându-i vibraţiile până la perfecţiune. Pina Bausch este numele ei. O coregrafă de geniu care a desăvârşit arta teatrului ca dans şi a dansului ca teatru. Într-un cuvânt, tanztheater.

Mi-am amintit de ea şi de Wim Wenders, regizorul unui documentar regal, care în 2011 a fost considerat evenimentul cinematografic al anului. Un film de cinci stele ce a câştigat numai în prima săptămână de la premiera mondială câteva premii răsunătoare. Mi-am amintit de ei şi de prietenia lor revăzând întâmplător afişul filmului. Povestea din spatele acestei producţii mi se pare de o simplitate şi un dramatism unice. Cei doi plănuiseră să realizeze cu mult înainte de anul 2009 un documentar 3D. Considerau această formulă tehnică ca fiind cea care poate cuprinde atributele artei Pinei. Wenders aştepta ca tehnica 3D să ajungă la nivelul aşteptărilor lui. Între timp însă, cu numai două zile înainte de începerea filmărilor, Pina, diagnosticată cu cancer pulmonar, a plecat dintre noi. Distrus, Wenders a vrut să renunţe la proiect. Din fericire, la insistenţele dansatorilor şi prietenilor, a revenit la idee şi aşa s-a născut un film magnific, un spectacol de dans suspendat pe peliculă, un poem senzorial despre Pina…, cu Pina şi trupa ei de dansatori de la legendara companie Tanztheater Wuppertal, cu care a lucrat mai mult de 35 de ani.

Povestea Pinei are o simplitate dezarmantă. A studiat baletul la Essen şi la celebra Juilliard School of Music. A trecut pe la New American Ballet, Metropolitan Opera Ballet şi Paul Tyler Company. S-a întors în Essen, ca mai apoi, prin 1973 să preia conducerea artistică a trupei de dans de la Tanztheater Wuppertal. De aici povestea coregrafei sufletelor, cum îi spuneau criticii, se schimbă radical. Doamna de la Wuppertal devine traducătoarea sentimentelor anilor ‘70. Ea dinamitează baletul clasic, inventând postmodernismul în dans. Are curajul să expună senzualitatea pe scenă, uneori ducând-o până la o sexualitate frivolă. Evident au urmat critici virulente. La spectacolele ei publicul părăsea sala după prima jumătate. Dar Pina a crezut în ideea ei până la capăt. Conceptul de teatru-dans apăruse în Germania cu 50 de ani înainte, îmbinând mişcarea, textul şi muzica într-o experienţă scenică totală. Pina însă izbuteşte să creeze un bruion al violenţei sentimentelor într-o lume ca un strigăt, în care tema esenţială ţine de interuman. Pentru ea dansul nu este doar un cumul al motricităţii muşchilor şi tendoanelor, ci are o anatomie proprie. Dansul expresionist al Pinei nu este o opţiune, ci o raţiune, un manifest al vieţii, al libertăţii care mobilizează spiritul. Au urmat Café Muller, Orfeu şi Euridice, Vollmond, Le sacre du printemps, Kontakthof (un spectacol cu doamne şi domni de peste 65 de ani), Nur du, Bamboo Blues, Nefes, Come el musguito en la piedra, Agua, Caput Mundi şi multe altele, spectacole care reînnoiesc scena printr-o estetică coregrafică mai presus de un simplu limbaj coregrafic.

Am făcut acest excurs în lumea Pinei pentru că el motivează opţiunea regizorului Wim Wenders de-a realiza filmul în 3D. Pentru unii, aceasta a fost inutilă, cei mai mulţi însă au considerat-o revoluţionară nu numai prin realizare, ci mai cu seamă prin raţiunea ei.

A pune pe peliculă în 100 minute 35 de ani de artă nu e un lucru facil. Filmul lui Wenders preia din subtila forţă de seducţie a Pinei şi a răvăşitoarei sale arte, ca o locuire împreună, cu neputinţă de despărţit.

Arta Pinei Bausch este o victorie a teatrului contemporan, un triumf simbolic al sentimentelor. Filmul lui Wim Wenders este o istorie a acestor sentimente, o capodoperă prin care s-au tălmăcit doar cinci cuvinte… „Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi” (Pina Bausch).

sursa foto: cinemagia.ro