Cristina ChirvasieÎn fața nedreptății sorții nu pot decât să protestez creând. Celebra sintagmă a unui geniu. Mozart. Nevoia de a crea nu e un surogat pentru neputința de a trăi, ci un atribut al vieții. În fața nedreptății fiecare își găsește propria dinamică. Unii acționează singular, alții în colectiv, după putința intelectului și, de cele mai multe ori, a fizicului. Gradul inechității face însă diferența între o acțiune discretă și una furtunoasă. Depinde de partea lezată a eu-lui.
Primul Război Mondial n-a fost un accident al omenirii, ci un act de nedreptate major care a vătămat substanțialitatea umanității. Un mecanism cu roți dințate sau poate, mai bine spus, un concasor cu fălci care a lovit cu samavolnicie în măruntaiele umanitarismului. Din păcate, un act care n-a lăsat loc recuperabilului și care a dus la anemia spiritului. Acest Prim Prăpăd Mondial i-a provocat pe artiști și intelectuali să-și definească propria dinamică împotriva absurdului. Absurdul unui conflict ale căror efecte reale nu vor fi probabil nicicând calculabile cu exactitate.
Reacțiile avangardei europene, și nu numai, nu s-au lăsat așteptate. Din mijlocul ei, răsărea în februarie 1916, un curent, pe care l-aș numi, mai degrabă, o mișcare socială manifestată pe coordonate artistice, al cărui nume simplist, dar sonor, avea să rămână în istoria culturii universale. Strania mișcare Dada, prin care Tristan Tzara și promotorii săi au încercat să-și strige NuNu!-ul în fața degringoladei umane iscate de război, a uzitat chiar armele absurdului. O revoltă așadar! O altfel de luptă, dusă pe câmpul nevăzut al artelor. Un manifest scos din sticla naufragiului unei societăți belicoase și așternut pe un colț de masă în celebrul Cabaret Voltaire din neutrul Zürich, unde Tzara alături de scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck şi plasticianul Hans Arp aveau să iasă din conformitatea rutinei literare și chiar teatrale.
Dada s-a vrut a fi un curent anarhic rostogolit în sistemul de gândire al omului obișnuit pentru care semnul întrebării dispăruse din uz, înlocuit fiind de exclamările deprimantului război. În călimara Dada s-au înmuiat penele futurismului italian, expresionismului german și cubismului francez, dar mai întâi de toate ale unui negativism declarat împotriva formelor existente și, în fond, chiar al artei însăși. Era indubitabil ca spectacolele Dada de la Cabaret Voltaire, pe care le-aș numi instalații umane cu gest și sunet, să iște stupefacție și scandal. Numai citind Manifestul lui Tzara e suficient să simți izul unei lumi în descompunere care se zbate să înțeleagă de ce și cui. De ce era nevoie de război și cui i-a folosit.
Dacă aș fi fost contemporană cu dadaiștii le-aș fi contrazis cu fermitate extremismul, nihilismul, lipsa de logică și, mai ales, aruncarea nadei îndoielii generale. La distanță fiind îi înțeleg totuși. Le înțeleg, mai ales, disperarea de a strânge cioburile unei lumi făcute țăndări, populată de oameni aproximativi.
Estetica Dada a atins, cu prioritate, literatura și spectacolul. În anii ’20 însă unda ei a ajuns și în registrul cinematografic. Marcel Duchamp, Man Ray (prietenul lui Brâncuși), Erik Satie și René Clair au adus tendințele stilistice ale dadaismului în filmul suprarealist. Să nu uităm că informala mișcare Dada n-a fost, până în final, doar una europeană, ci și nord-americană, o zonă a lumii în care cinematograful devenea un punct de reper important.
Ce-au vrut să facă dadaiștii în film? Au încercat să facă un soi de transplant de senzații și trăiri ale omului modern depășind linia estetică a imaginilor statice propuse de artiștii plastici care se raliaseră mișcării. Rezultatul? Un film fără discurs și fără așteptări. Un film care deformează realitatea, obstrucționându-i fluidul vital. Filmele Dada sunt lipsite de fond, fiind influențate în mod clar de suprarealismul american. Din acest motiv, ele nu reprezintă o categorie distinctă, ci intră în registrul cinematografic suprarealist. Ba mai mult, criticii de film au considerat filmele Dada compromițătoare pentru conceptul de cinema.
Printre cele 11 nume de artiști care apar în lista filmelor Dada este înscris și cel al lui Tristan Tzara și asta pentru că în 1930 a produs și regizat, împreună cu Man Ray, filmul The Bearded Heart, în care cei care formau nucleul Dada stau într-un colț, citesc din propriile producții literare și sună dintr-un clopoțel. Rezumativ pentru dadaism, inept ca simbolistică, dar cu valoare documentară. Probabil din acest motiv nu se află printre cele 6 filme incluse pe lista Dada și care pot fi vizionate pe Youtube (Diagonal Symphony (1920) Hans Richter/Viking Eggling, Rhythmus 21 (1920) și Rhythmus 23 (1923) Hans Richter, Retour a la Raison (1923) Man Ray, Entr’acte (1924) Rene Clair, Ballet Mecanique (1924) Fernand Leger, Anemic Cinema (1926) Marcel Duchamp). E foarte posibil însă ca lista să nu se restrângă doar la aceste titluri.
Arhitectul Marcel Iancu, și el exponent al mișcării Dada, scria despre intenția spectacolelor de la Cabaret Voltaire, la care lua parte activ, că prin ele voiau să zguduie ideile, opinia publică, educaţia, instituţiile, muzeele, bunul-simţ aşa cum este el definit la momentul actual, pe scurt, tot ceea ce ţine de vechea ordine. Nu cred că efectul intenției lor a fost cel scontat și nici că el se reduce doar la prezența Dada în cursurile de istoria artei sau la existența numelor dadaiștilor în dicționarele lumii, undeva între modernism și suprarealism. Cred însă că pledoaria lor pentru libertate a contat, chiar dacă au sărit calul (fie el și un căluț de lemn căruia copiii francezi îi spuneau “dada”) și că îndrăzneala lor a fost o experiență necesară într-un moment în care lumea trebuia să-și regăsească dinamismul, spălându-și fața de scrumul istoriei.
Sursa foto: dadaart.com
