Cristina Chirvasie
Omul are o deprindere curioasă. Spun curioasă pentru că niciun alt cuvânt nu adună la un loc ciudatul, straniul și indiscreția așa cum o face acesta. Ciudatul care trece dincolo de straniu și dincolo de ceea ce poate fi explicat, indiscretul care „accede” la virtute. Deprinderea aceasta se numește a evalua un alt om după aparențe. Sau, mai direct spus, a-l judeca pe celălalt după ceea ce ți se pare, bănuiești sau îți imaginezi. Un proverb amerindian, amuzant și realist, spune că nu trebuie să judeci pe cineva până n-ai umblat două luni în mocasinii lui. De fapt, nu suntem îndreptățiți să judecăm pe nimeni, ci poate doar să observăm și să luăm aminte. Dar noi nu numai că nu avem răbdare să așteptăm două luni umblând în mocasinii altuia, dar nici măcar atunci când vrem să-i încălțăm nu ne gândim să ne descălțăm mai întâi de ai noștri. Și dacă tot trăim într-o lume care și-a făcut din confort zeu, cred că ar fi mult mai comod să aruncăm la coș această deprindere care, la drept vorbind, ne face să irosim într-o proporție tulburătoare gândurile, rostirile și, din păcate, chiar și faptele noastre. Dar se pare că e mai comod să scormonim viețile altora decât pe ale noastre și e un… must să știm ce, cât, cum, când și, mai ales, cu ce și cu cine a făcut altul ceva…, cândva. Din acest must s-a născut probabil jurnalismul, mai ales cel care excavează politicul și showbiz-ul.
Cred că dacă ar mai fi fost printre noi Marin Sorescu mi-ar fi dat voie să-i împrumut vorba și să spun nu că femeile au ceva de papuașă, ci mondenul. Mondenul are ceva de papuașă din tribul Cucu-cucu (până de curând n-am știut că există un asemenea trib) și asta pentru că încearcă să îmbrace goliciunea inutilului și să lărgească găurile urechilor și cheilor, doar-doar o mai vinde ceva.
M-a iscat să scriu aceste rânduri un articol monden, dintr-o publicație cu pretenții, care mi-a apărut fantomatic pe monitor în timp ce căutam ceva pe internet și în care era menționată o listă a unor dislexici celebri. Mi s-a părut penibil și deplasat să aduni laolaltă nume ca Einstein, Edison, Churchill, Disney, Verne, Andersen, Hopkins, găsindu-le ca numitor comun nu inteligența, ci o afecțiune greu de gestionat care afectează copilăriile și viețile multora.
Deprinderea despre care vorbeam la început instigă la un superficialism grosolan pentru că acela care se lasă prins în plasa ei tinde să judece lumea ca și cum dacă privește peste ape știe exact ce se ascunde în adâncuri. Astfel de oameni trăiesc fără doar și poate într-o lume gri pentru că, superficiali fiind, nu vor putea vedea cu adevărat niciodată adâncurile. Pentru că acolo, în adânc, se ascund culorile mării, acolo e adevărata viață a apelor, o lume mirobolantă pe care, iată, omului nu-i este permis încă să o stăpânească.
(sursa foto: cinemagia.ro)
Din lista celebrilor dislexici am extras, nu la întâmplare, un nume. Anthony Hopkins, unul dintre uriașii cinematografiei mondiale, un artist de o profunditate greu de egalat și o cromatică actoricească anevoie de redat în cuvinte. Se spune că aceia care suferă de această maladie psihică, cu repercusiuni viagere atât de complexe, percep lumea altfel și asta îi face să aibă o gândire aparte. Creativi, ei pot vedea în spațiu așa cum noi, cei normali, nu putem să o facem. Poate că acest lucru se întâmplă pentru că duhul lor refuză un sistem de învățare prost clădit și se opune involuntar la o agresiune pe care noi, cei obișnuiți, nu o sesizăm. În segmentul acesta de percepție a lumii, privit cu compătimire și neînțelegere, dominat de o sensibilitate aparte, s-au născut artiști, scriitori, inventatori și oameni de știință care au marcat istoria. Gândindu-mă la copilăria acestora, zgândărită de arătări cu degetul, îmi vin în minte cuvintele lui Octavian Paler care spunea că lacătele din noi se deschid cu o lacrimă. Cred că astfel de oameni cresc din lacrimi, își pot vedea culorile adâncurilor mult mai lesne decât noi și pot călători către sufletul lor mult mai ușor. Probabil așa se explică creativitatea lor.
Fiu de brutar, galezul Anthony Hopkins a trecut prin școală ca un mediocru. Prefera să vadă un film decât să învețe, având dificultăți de învățare și asimilare care păreau de nedepășit. Pentru că el căuta ceva. Un ceva pe care nu știe nici astăzi dacă l-a găsit. Însă precum spunea într-un interviu, dacă fericirea înseamnă să faci ceea ce simți că poți și trebuie să faci, atunci el a găsit-o.
(sursa foto: cinemagia.ro)
O biografie artistică tumultuoasă, cuprinsă în paginile unei cărți dedicate acestui titan al artelor interpretative de criticul de film Quentin Falk, o viață ca un search continuu. La 17 ani, urcându-se pe scena YMCA (Young Men’s Christian Association) din orașul său natal, Port Talbot, a simțit că acolo îi este locul. A urmat o perioadă complicată, schimbând câteva colegii până când, se pare sub influența lui Richard Burton (sora acestuia locuia în apropiere), s-a înscris la Royal Welsh College of Music & Drama. Întors din armată, a câștigat o bursă la Royal Academy of Dramatic Art din Londra. Până în 1966, când debutează în film într-o producție mediocră, teatrul a fost pe primul plan. Cu un an înainte, la invitația lui Laurence Olivier, mentorul său pentru o vreme, se mută la Londra unde joacă pe scena Teatrului Național. Momentul culminant în cariera de actor de teatru a fost rolul lui Edgar din Dansul morții de August Strindberg, când a trebui să-l înlocuiască pe celebrul Olivier. Cu acel rol se cheamă că Hopkins a pășit pe ușa din față a Teatrului. Ceea ce a urmat nu e greu de intuit. Peste 100 de roluri în filme, seriale de televiziune și piese de teatru, roluri mai mici, mai mari și uriașe, aprecieri unanime, însă premii destul de puține, ținând seama de valoarea sa. The Lion in Winter (1968), The Elephant Man (1980), serialul tv The Bunker (1981), Peter and Paul (1981), The Silence of the Lambs (1991), The Remains of the Day (1993), Shadowlands (1993), Surviving Picasso (1996), Thor (2011), Hemingway & Fuentes și Hitchcock (2012). Iată câteva titluri de filme cu adevărat remarcabile din biografia sa artistică. Un singur Oscar, însă, pentru rolul doctorului Hannibal Lecter și două premii BAFTA pentru Shadowlands și rolul din serialul War & Peace. În rest, mai multe nominalizări și alte premii mai mărunte. Eu una nu dibuiesc motivul pentru care alte premii Oscar l-au ocolit, tind însă să bănuiesc că rațiunea acestui fapt își ascunde resorturile în deprinderea umană de care am pomenit la început sau poate e o chestiune de politică, ca întotdeauna… căci cum ar putea ca un galez (chiar dacă a ales căldura, la propriu, a Americii, fiind din 2000 cetățean american) să primească mai mult de un Oscar? Poate că e greu totuși de înțeles un astfel de creator de măști, un astfel de nebun, cum i se spunea în copilărie, nebun pentru că prefera tăcerea, iubea singurătatea, desena, cânta la pian și fugea de asistență. Serios, temperamental, întotdeauna tulburat și neliniștit, demonul Hopkins, cum îl consideră colegii de scenă sau de platou, rupe scena în două. O energie creatoare debordantă, ca o simfonie de Beethoven, transpusă într-o viață dominată de culoare. Culori pe care Sir Anthony Hopkins nu le poate articula decât prin marea artă, în toată splendoarea ei. Căci dincolo de umbrele copilăriei sale angoasate se ascunde o lume fascinantă, plină de culoare (a pictat dintotdeauna) și muzică (multe dintre compozițiile sale sunt interpretate în cunoscute săli de concerte ale lumii).
(sursa foto: cinemagia.ro)
În adâncurile iernii, am învăţat că în mine este o vară invincibilă, spunea Albert Camus, cuvinte care cred că se potrivesc cu acest artist care încă se caută și atâta vreme cât face asta creativitatea lui nu va înceta. Hopkins nu iubește forma literelor, ci adoră sunetele și culorile acestora. Hopkins e ca un copac uriaș cu rădăcinile la vedere, la umbra căruia poți respira aerul minunat al adevăratei arte. Hopkins e un om din lacrimă care își poate vedea culorile adâncurilor și poate călători către sufletul lui, invitându-ne mărinimos și pe noi să participăm la aventura sa.
(sursa foto: imdb.com)
(sursa foto cover: cinemagia.ro)
