Cristina Chirvasie
Cu ce se asortează mai bine o carte în afară de un baton de ciocolată sau o ceașcă de cacao caldă? Se pare că mai mult de jumătate din omenire ar răspunde la această întrebare la unison: Cu nimic! Mica boabă de cacao, mâncarea zeilor cum o numeau grecii, a răvășit lumea și într-un anume fel fie spus a răsucit-o cu susu-n jos. De când amerindienii au zdrobit boabele arborelui de cacao transformându-le într-o pudră irezistibilă, lumea a devenit obsedată de savoarea lor, iar odată apărut primul baton de ciocolată nu s-a mai putut înțelege nimeni… cu ea. În 2007 rezultatul unui sondaj făcut printre londonezi susținea că peste 70% dintre aceștia sunt dispuși să-și divulge parolele internautice sau bancare pentru un baton de ciocolată. Probabil că, metaforic vorbind, la câtă ciocolată se consumă în lume, ar trebui ca pământul să fie înmiresmat cu o savoare romantică și nu învelit în staniolul de plumb al poluării.
Nu se putea ca cinematograful să nu fie atins de chocolat, cum numiseră conchistadorii spanioli Xocolatl, băutura aztecilor a cărui nume li s-a părut pe bună dreptate cam greu de pronunțat pentru un european. Pentru acest chocolat sau chocolate, cum i-au zis englezii, unii mai teribiliști au fost tentați să-și dea și viața sau să-și vândă… sufletul. Păi, dacă Maria Antoaneta a creat o funcție regală pentru ciocolatierul său, asta înseamnă că ciocolata e o chestiune cât se poate de serioasă, nu? Și dacă perifanul Casanova se parfuma cu cacao asta înseamnă că ăsta e condimentul-cheie pentru o viață… savuroasă. Și dacă această ciocolată a fost personajul principal într-o poveste de spionaj în care a fost implicat Serviciul American de Informații era firesc ca Hollywood-ul să fie ispitit de irezistibilul aliment, nu? Și cu toate astea nici The Chocolate War, nici Blood and Chocolate, Charlie and the Chocolate Factory, Chocolate City, Chocolate con Pimenta sau alte producții cinematografice care au apărut de prin anii ’80 încoace nu s-au demonstrat a fi inspirate și nicidecum tentante. Un fapt ciudat, de altfel… Pe câte elogii i se aduc, ciocolata, atât de iubită și necesară creativilor, n-a fost în stare să nască mai mult de un film apreciabil? Oare de ce?
Fără dubii, singura bomboană din cutia filmului care a reușit să prindă candida savoare a ciocolatei este o producție americană marca Miramax Films a cărei regie a fost semnată de un excelent și sensibil regizor suedez, Lasse Hallström, și a avut o distribuție șarmantă începând cu Juliette Binoche, Judi Dench, Johnny Depp, Alfred Molina și sfârșind cu Leslie Caron.
CHOCOLAT, tradus la noi CIOCOLATĂ CU DRAGOSTE (probabil pentru a nu fi confundat cu o producție mediocră din 1988 cu același nume sau poate cine știe, din rațiuni comerciale), apărut pe ecrane în 2000, primit laudativ de critici (8 nominalizări BAFTA și 5 nominalizări la OSCAR) și admirabil de public, a fost catalogat ca fiind o fabulă comică, ceea ce e un pic cam deplasat. Filmul are, fără doar și poate, un gust de poveste care se asortează perfect cu o ceașcă de cacao cu mirodenii care ispitește cu nevinovăție doamnele în vârstă. Ecranizarea romanului cu același nume al scriitoarei Joanne Harris, vândut în Anglia, America și Australia ca o… ciocolată caldă cu mentă, care se spune că energizează cât trei cești cu cafea, vorbește în esență despre libertate. Și chiar mai mult de atât. Cred că filmul lui Hallström este o pledoarie pentru dreptul sufletului de a respira, cum ar fi spus Henry Ward Beecher, politicianul și clericul american care a rămas în istorie ca unul dintre cei mai importanți militanți pentru abolirea sclaviei. În fond, locuitorii micului oraș Lansquenet, unde se desfășoară trama filmului, sunt sclavii unui tradiționalism inadaptat la vremuri și, într-un anume fel, privați, printr-o rigoare alterată de uzanțele religioase pe care nu le pot trăi atâta timp cât nu le înțeleg, de chiar condiția sine qua non a libertății pe care Dumnezeu a dăruit-o omului. Ispita vine dinspre miazănoapte prin delicatesele irezistibile ale Viannei Rochet cu al său magazin de dulcegării și compromite codul moral al Contelui De Reynaud, cel fără de care orășelul n-are voie să respire. Poetul Fernando Pessoa spunea că mai întâi trebuie să fii liber și apoi să ceri libertatea, o frază care se potrivește cu povestea din Lansquenet. A fi liber nu înseamnă a fi libertin, așa cum libertatea nu înseamnă a-ți nimicnici conștiința și nici a rătăci pe alții de la drumul lor. Vianne, cu ciocolateria ei, nu aduce după sine vântul libertății, ci mai degrabă pe cel al eliberării. Pentru a crede, așa cum își dorea Reynaud, trebuie în primul rând să te eliberezi de metehne și să respiri aerul cel bun. Ispita vine oricum și trebuie să te folosești de ea ca de un întăritor pentru suflet.
CHOCOLAT este unul dintre acele filme pe care trebuie să le vezi de două ori. Prima dată te poate cuceri povestea sau interpretarea sau parfumul lui. A doua oară ar trebui să cucerești tu povestea și să vezi dincolo de ea. Cu alte cuvinte să treci dincolo de ambalaj și să muști cu curaj din libertatea ascunsă într-un bumb de… ciocolată.
(sursa foto: cinemagia.ro)
