Cele 1001 de seri ale Șoimiței

Am întâlnit-o în 2011 la Opera Națională din Timișoara. Pentru prima dată. Venise cu Giselle. După aproape 20 de ani pașii ei de o inefabilă poezie călcau din nou pe o scenă românească. Știam Giselle. De câte ori ascult muzica lui Adolphe Adam mă copleșește, iar coregrafia baletului alb a lui Jean Coralli și Jules Perrot mă entuziasmează și-mi domolește sufletul. Am urmărit actul I dintr-o lojă. La actul II m-am strecurat în culise ca o albină care jinduiește după miezul unei flori. Prin pantalonii scenei i-am zărit maiestuozitatea emoțiilor, fibra mișcărilor și smerenia răsuflării. Toate se contopeau ca într-un limbaj irezistibil, o destăinuire ca un poem al spiritului în care fiecare pas, fiecare respirație, fiecare reverb era o spovedanie.

În vara următoare pașii noștri s-au alăturat. Parcă visam. Urcam în șir indian, cu răsuflarea suspendată și pupilele dilatate de bucurie și teamă, pe scările înguste de lemn care duc pe cupola celui mai mare teatru de operă din Italia. Teatro Massimo din Palermo. O clădire renumită pentru acustica sa perfectă, construită pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și care, după Opera din Paris și cea din Viena, este una dintre cele mai mari din Europa. Acolo sus, aproape de cer, m-am simțit pe acoperișul lumii. Al lumii artistice, desigur. Am privit-o din nou. Îmi semăna cu o vestală a dansului, o mare maestră de ceremonii într-un dans profund și sacru pe care ea îl însuflețește perpetuu. Mi-am amintit de Einstein care era convins că dansatorii sunt atleții lui Dumnezeu.

Foto: Rosellina Garbo

S-a născut la Timișoara. La nouă ani a plecat să studieze coregrafia la București. Își petrecea vacanțele în sala de dans, alături de tatăl ei, Claudiu Lupu, unul dintre cei mai importanți prim-balerini ai Operei din Timișoara. Ca într-un schimb de fluid vital, misterios și simbolic, Șoimița Lupu a plecat pe drumul dansului nu de la zero, ci de la plus, decriptând sintagma a trăi pe picioarele tale atunci când alți copii abia învățau să se joace.

După inerentele tremolo-uri ale unui început de carieră, Șoimița și-a găsit drumul. Teatrul Massimo din Palermo a primit-o cu brațele deschise, devenind prim-balerină în 1995.

Au urmat… Lacul Lebedelor, Giselle, Coppelia, Frumoasa din pădurea adormită, După-amiaza unui faun, Simfonia Fantastică, Spărgătorul de nuci, Peer Gynt, Cele patru anotimpuri, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Franca Florio, Carmen, Orfeu și Euridice, Cenușăreasa, Verdiana, Aida, Macbeth… pe unele dintre cele mai importante scene europene, de la Arena di Verona, Teatro Romano di Verona, Teatro Filarmonico di Verona, Teatro Bellini di Catania până la Sferisterio Festival Opera – Macerata, Teatro Fenice di Venezia și Staatstheater Mainz.

Așa cum în teatru actorul este creator și nu doar un simplu traducător al efectelor și, vai, uneori, al (d)efectelor regizorale, și în teatrul de operă și balet, balerinul are privilegiul unui demiurg alături de coregrafii cu care lucrează. De-a lungul carierei sale Șoimița Lupu a creat alături de Roland Petit, Agnes de Mille, Derek Deane, Lorca Massine, Christofe Pastor, Gerlinde Dille, Ricardo Nuez, Micha Van Hoecke, Amedeo Amodio, Mauro Bigonzetti, Gheorghe Iancu, Luciano Cannito, Miriam Răducanu și Oleg Danovski, toate nume importante ale dansului contemporan.

Foto: Lorenzo Gatto

Cele 1001 de seri ale Șoimiței Lupu par desprinse dintr-un poem fantastic cu zeci de personaje fascinante cu care ea s-a întâlnit ca într-un dans pe dinlăuntru. Șoimița este și Odette/Odille și Giselle și Zâna liliacului și Swanilda și Esmeralda și Regina zăpezii și Bianca și Fata Mab și Isolda și Henriette și Ingrid și Carmen și Privighetoarea și Anna și Mama și Vera Arrivabene și Hanna Glavari. Toate acestea alcătuiesc culorile sufletului său, amalgamându-se într-un curcubeu al inimii. În Raport către El Greco, Nikos Kazantzakis scria că dansul ucide eul și că acest lucru dărâmă orice piedică în punerea laolaltă cu Dumnezeu. Într-o mare măsură cred că Șoimița, prin arta sa, nu și-a ucis eul, ci l-a invitat ca pe un conviv să stea la masă cu Dumnezeu. O masă care în cazul său poartă numele de scenă.

Nu pot să nu cuprind aici și surprinzătoarea sa colaborare cu regizorul Dan Pița și cu inegalabilul Ștefan Iordache. Noiembrie, ultimul bal a fost prilejul întâlnirii lor, iar rolul Dariei a devenit memorabil în interpretarea Șoimiței. Ne-am fi putut bucura de prezența ei pe ecrane, după acest film, dacă nu ar fi ales să plece din țară după Revoluție. Drumul său era un altul.

Requiem este proiectul cel mai nou al Soimiței Lupu. Un spectacol inedit, aflat în pregătire, și care o aduce alături de violoncelistul Luca Pincini, coregraful Gheorghe Iancu și compozitorul Maurizio Bognone, un spectacol care sper că va putea fi văzut și în România.

Născută sub semnul unei stele care dansa, cum credea și spunea despre sine și Shakespeare, Șoimița Lupu este, fără doar și fără poate, un ambasador discret, dar persuasiv, al artei scenice românești, un maestru pentru tinerele generații de balerini care își caută calea și un artist a cărui valoare este greu de cuantificat în cuvinte, ci mai degrabă trebuie măsurată în emoție și splendoare.

Foto cover: Francesco Ferla