Cristina ChirvasieCristina Chirvasie
21.01.2017

Ce vor oamenii

A vrea înseamnă a isca paradoxuri, scria Camus. A vrea este eliberare, spunea Nietzsche în 1885, anul Zarathustrei. A vrea nu este destul, observa Leonardo da Vinci. Totul stă în a vrea şi a nu vrea, afirma concludent Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot atâtea opinii, câți opinenți. Cuvinte potrivite și adevărate apărute, desigur, dintr-o trăire conștientă și din nevoia de a decripta esențialul. Probabil după a fi, cel dintâi verb capital, a vrea este următorul ca însemnătate. Căci acest a vrea nu poate exista singur, ci presupune un cumul de substantive vitale care dau omului rost, societății sens și lumii coloană. A vrea cere și voință și îndrăzneală și curaj și visare și dor și aspirație. A nu vrea este prima cauză a nefericirii și cel dintâi obstacol dintre un om și viața lui. A nu vrea nu înseamnă doar o simplă renunțare, o comoditate imediată, ci și o părăsire a harului cu care este înveșmântat sufletul omului. Or, această părăsire este calea sigură spre nefericire.

Privesc în jurul meu și simt cum lumea a căpătat nefericita deprindere a renunțării. Și nu știu dacă e vorba doar de o domnie a comodității care nu înseamnă altceva decât o suficiență trufașă a sinelui. Comoditatea aceasta a devenit de-a dreptul jenantă, adică, simplu spus, comoditatea a devenit incomodă. Comodul nu poate vedea adevărul și nici frumusețea lumii pentru că de acolo, din adâncitura fotoliului, nu se poate zări zborul și nici fericirea, ci doar vârful degetelor de la picioare care în loc să fie adânc înfipte în nori, se adâncesc într-o absență condamnabilă. Cred că absența aceasta este boala lumii moderne. Sau mai bine zis semnul cronicizării ei. Și unul dintre cele mai grave paradoxuri (la care probabil Camus s-a gândit) este să vrei să te lecuiești în lipsă, adică să crezi că te poți tămădui doar dacă te uiți în oglindă și altcineva ia pastilele tale în locul tău. Cu alte cuvinte, să te uiți la cineva cum trăiește și să crezi că și tu trăiești. Exact așa cum se întâmplă când stai în fața televizorului.

Ei bine, absența aceasta a atins și lumea artei (pe toate palierele de manifestare ale acesteia). M-a frapat deunăzi o afirmație adevărată și dureroasă pe care unul dintre cei mai interesanți sculptori români moderni, Liviu-Adrian Sandu (fondator, alături de alți câțiva artiști, al Societății Artiștilor Figurativi din România), a făcut-o într-un tulburător articol pe care l-a scris de curând despre adevăr, frumusețe și măiestrie. El spune că astăzi, în lumea artelor vizuale, s-a ajuns până într-acolo încât dacă cineva face (nu pot folosi cuvântul creează) un obiect și îl declară ca fiind o operă de artă, acel obiect printr-o simplă afirmație capătă valoare. Nu mai contează măiestria (maniera, tehnica), ci e suficientă ideea. Orice om cu o minimă educație, în spiritul bunului simț, înțelege repede importanța măiestriei și face instantaneu aprecierile de valoare pe criterii care se află adânc gravate în sufletul său și care se numesc frumusețe și adevăr, scrie Liviu-Adrian Sandu. Educație, valoare, adevăr… Cât de curând relicve ale unei lumi care a ales nu simplitatea, ci minimalismul.

În aceeași zi în care am citit acest articol am văzut lista scurtă a premiilor Oscar de anul acesta. Nu voi scrie despre acestea în detaliu acum pentru că nu le-am vizionat încă, dar mă voi opri la unul dintre ele, care deja rulează în cinematografele de la noi. E vorba de celebrul (deja!) La La Land, în regia tânărului Damien Chazelle. Un film elogiat, care a primit, după nici o lună de la premieră, 7 premii Globul de Aur, 11 nominalizări BAFTA, un premiu Coppa Volpi şi o nominalizare la Veneția. O comedie muzicală romantică, cu un sinopsis drăguț, cu o distribuție principală formată, e drept, din doi actori aflați pe val, Emma Stone și Ryan Gosling, o producție cu o desfășurare de forțe impresionantă și cu decoruri încântătoare.

4

Evident, m-am întrebat care ar fi motivele pentru care un asemenea film să fie pretendent la Oscar. O nostalgie după musical-urile de altădată? O încurajare pentru tânărul val al cinematografului american? Sau un snacks exotic pentru uriașul Hollywood care guvernează Planeta Cinema? Probabil că toate cele trei întrebări au răspunsuri afirmative, însă nici unul nu reprezintă un criteriu de valoare și, din păcate, un asemenea film nu vine decât să completeze lunga listă a prezenței prin absență, a comodității incomode pe care societatea le inhalează fără să-și ridice nici cel mic semn de interogare.

2

La La Land e un film drăguț, care încearcă să vorbească despre bucurie, despre viață, despre vise împlinite, despre o căutare a unei fericiri de suprafață, dar care, de fapt, nu e mai mult decât un balon de săpun. E colorat, rotund, plutește în aer și îți fură un zâmbet, dar la sfârșit se sparge și înăuntru nu e nimic. La La Land confirmă, din nefericire, faptul că noi, cei de azi, preferăm ambalajul, nu conținutul, confundăm senzația cu trăirea autentică și apa cu paharul, vrem fără să… vrem și ne tăiem singuri aripile, crezând că pe Lună se poate ajunge pe jos.

3

(sursa foto: cinemagia.ro)