Cartea care „umblă” arta

M-am raliat demult opiniei celor care susțin că există o punte invizibilă între carte și film. O punte care se numește teatrul. Și asta pentru că drumul spre film, cu certitudine, trece prin teatru. În primul rând, pentru că teatrul este, precum spunea Garcia Lorca, poezie. O poezie care iese din carte și se agață în rama omenescului. În al doilea rând, pentru că, dacă ar fi să-l poți înțepa cu un ac, teatrul ar sângera. În al treilea rând, pentru că el agață prezentul de garnitura inefabilului, lăsându-l în voia cuvântului rostit. Altfel spus teatrul este o poezie a viului și viul acesta trebuie umblat.

(sursa foto: dailymail.co.uk)

Pe 27 martie sărbătorim teatrul și, iată că, aproape o lună mai târziu, pe 23 aprilie, celebrăm cartea, dar într-un anume fel și teatrul pentru o a doua oară. În 1995 UNESCO a ales ca zi de sărbătoare a cărții o dată care vorbește și despre teatru. Ziua Shakespeare. O zi care a devenit serioasă prin marcajul său literar. O zi în care spaniolii își aduc aminte de Cervantes și dau onorul trandafirilor, neuitând să-l pomenească și pe Sant Jordi. O zi a veseliei, în care doamnele și domnișoarele primesc flori, dăruindu-le domnilor în schimbul acestora câte o carte. Un obicei din interbelic cu rădăcini medievale și cărora editorii catalonezi, cel puțin, îi datorează mai bine de jumătate din vânzările anuale de carte. De câțiva ani încoace și pentru noi ziua aceasta a căpătat culoarea bucuriei, lăsându-ne umblați de cărți în rendez-vous-uri urbane, suburbane și aeriene.

(sursa foto: ainb.ro)

Carte. Dramatizare. Ecranizare. De. A. După. Tipar. Scenă. Ecran. Platforme ale unor forme de artă cu sensuri și contrasensuri. Toate au, cu certitudine, un lucru în comun. Litera. Restul ține de intenție, logică, estetică și demers. Regizorii au fost întotdeauna atrași de carte, de cuvânt, de literă.

Mă miră faptul că încă nu există o zi internațională a filmului. Probabil pentru că e o artă prea recentă… Ar fi o ocazie ideală să vorbim nu numai despre cărțile urcate pe scenă, ci și de cele puse pe peliculă. Am vorbi poate despre Louis Jouvet care prin interbelic era în mare vogă în Paris, la Théâtre des Champs-Élysées și la Théâtre Pigalle. Un celebru actor și regizor care a iubit cu ardoare și cartea și teatrul, dar nu s-a putut abține să nu vireze spre film. Și știți de ce? Pentru că-i plăceau… conservele și prin film credea că poate păstra tocmai acel viu al teatrului. De la el a rămas proverbiala zisă cum că cinematograful nu este altceva decât teatru la conservă.

Tot într-o astfel de zi am putea vorbi despre timpul capodoperei. În literatură timpul nu poartă corset. În teatru și film, da. Filmele îți induc prin întreg arsenalul lor de producție un sistem de percepție și de gândire prin prisma cărora poți să le înțelegi. În cazul spectacolului de teatru, chiar dacă acolo ești părtaș clipei, primești prin formulele propuse de actori, regizor, scenograf și, în ultima vreme, de light-designeri, un trusou cu care să-ți decorezi această percepție. Cartea însă te lasă liber. Liber să gândești, să traduci din sie pentru sine. Din această perspectivă există mai multe puncte comune între carte și film. Amândouă îți permit, cum ar spune Jean Cocteau, să dai irealului aparența realității.

(sursa foto: cinearhive.org)

Și dacă tot am amintit de acest „copil teribil” al boemei pariziene, acest “prinț frivol” al culturii europene, ar fi potrivit să zăbovim pentru o clipă asupra triunghiului său creator, amoros aș spune – carte, teatru și film. Jean Cocteau a avut trei mari succese. Primul cu un roman celebru – Les Enfants terribles. Al doilea cu o comedie – Les Parents terribles – cuprinsă și azi în repertoriile marilor scene ale lumii. Iar cel de-al treilea cu un film faimos – La Belle et la Bȇte – pentru care a semnat scenariul și regia împreună cu René Clément, un vestit cineast francez. Așadar a iubit cu pasiune scrisul, s-a îndrăgostit fulgerător de teatru și a sfârșit prin a face un concubinaj perfect cu filmul. Motivul este unul trisilabic. Cuvântul. A căutat imagini pentru a scrie pe hârtie și nu i-a fost de-ajuns. S-a apucat să scrie și în imagini, filmic.

Am intenționat ca aceste rânduri, cu inflexiuni personale, aproape intime, să parcurgă scurtul drum de la sine la înșivă. Desigur ele pot fi interpretate ca o pledoarie pentru teatru. Sau poate pentru film. Dar, înainte de toate, aș vrea să fie una pentru carte care niciodată nu trebuie judecată după filmul ei. Și nici după punerea în scenă sau în undă. Cartea ca o corolă de minuni a artei generatoare de… artă.

23 aprilie. O zi în care timpul e de partea noastră. Un răstimp al literei grăite. Un timp zâmbit, trăit, cât o mie de cuvinte. Un timp al viului. O zi care celebrează primordial cuvântul. Cuvântul scris care trebuia să capete voce. Și asta nu s-a putut enunța artistic decât prin spectacol. Și pentru că trebuia să capete și vedere s-a născut filmul.