Când lacrima poate zâmbi

M-am gândit ca astăzi să ies puțin din tiparul Timpului Pătrat cu care v-am obișnuit și-am să vă vorbesc despre o întâlnire. O întâlnire cu un om care vede viața grăind-o, o aude văzând-o și știe să-și întâmpine clipa cu pâinea și sarea viului. Și cu un alt om căruia îi poți palpa spiritul de o gingășie pe care arareori o mai poți afla astăzi. Puținul timp în care am stat laolaltă a fost o întâmplare… Întâmplare de la latinescul in templum. Întâmplare, ca întâlnire a noastră in templum, adică sub buna rânduire a lui Dumnezeu. Așa cum sunt toate întâmplările. Căci totul este întâmplător! Întâlnirea aceasta mi s-a băgat singură în rucsacul cu bucurii pe care-l port în spate și-a rămas acolo. Dar nu despre acești doi oameni vreau să vă vorbesc. Aproape că n-aș putea îndrăzni să fac asta. Nu pentru că n-aș ști ce să spun, ci pentru că unul dintre ei este o mare personalitate a culturii românești în fața căruia un regizor e sărac în cuvinte, iar celălalt poartă cu sine un rafinament sufletesc pe care ți-e teamă să nu-l rănești cu cuvinte goale. Doamna Ana Blandiana este unul dintre aceștia. Doamna Georgeta Pop, sora sa, celălalt.

(foto din arhiva personală)

De multe ori poeziei îi este dat să se înfrățească cu suferința. Probabil că între acestea două este o relație aparte care ține nu doar de partea nevăzută a vieții, ci și de cea fizică. Parcă Borges spunea că un om care nu simte poezia fizic, înseamnă că nu o simte deloc. De-asta probabil că liricul este viață și epicul (în proză, desigur) rămâne totuși la un nivel de reprezentare și mai puțin de trăire. Poezia înseamnă de multe ori rană. Un roman, mai greu sau deloc. Așa cum se întâmplă cu teatrul și cu filmul. Teatrul (veritabil) este poezie, filmul arareori și numai atunci când în construcția sa împrumută din bucătăria celui dintâi.

Întâlnirea noastră, care s-a petrecut acum mai bine de patru ani, în decorul modest, dar încălzit de turnuri de cărți, al biroului Anei Blandiana, a fost prilejuită de dorința mea de-a realiza pentru Televiziunea Română un film documentar despre părintele Gheorghe Coman, tatăl celor două doamne, și despre poezia din spatele unui destin de un dramatism despre care cu greu poți vorbi. Spuneam că întâlnirea aceasta a stat, pentru mine, sub semnul bucuriei. Al bucuriei, pentru că ochii interlocutoarelor mele, privirea lor, mi-au vorbit despre o izbândă asupra firi spre care cu toții ar trebui să accedem. Privind-o pe doamna Ana Blandiana mi-am amintit despre un rând pe care l-a scris, la un moment dat, legat de poezie, cum că aceasta nu este o succesiune de experiențe, ci una de viziuni. Ei bine, felul în care cele două surori Coman mi-au vorbit despre tatăl lor trece de nivelul de experiență a vieții și se înalță pe un palier superior care dă o viziune veritabilă asupra felului în care ar trebui să percepem cele pe care le trăim.

(foto din arhiva personală)

Întotdeauna detaliile despre familie țin de intimitate și sunt mai anevoie de destăinuit. Mai cu seamă când ele au fost condamnate să zacă închise pentru multă vreme în ființa ta, din constrângeri imposibile. Asta le face să capete gustul greu al suferinței morale și, uneori, chiar al celei fizice. Pentru fiicele părintelui Coman, prigoana tatălui lor, care a durat în total 18 ani (din care 12 ani i-a petrecut în închisorile de la Jilava și Aiud sau în coloniile de muncă forțată din Balta Mare a Brăilei), a însemnat nu numai o privare nefirească de cele părintești, ci și o rană cu efecte irecuperabile. Mă simțeam ca o rană căreia i s-a smuls cu sălbăticie bandajul și am decis să rămân așa, scrie Ana Blandiana în al său Fals tratat de manipulare. E impresionant să cunoști oameni-rană, care își poartă stigmatul suferinței laolaltă cu surâsul izbânzii asupra firii! Și mai impresionant este să afli că există asemenea oameni și că ei respiră același aer pe care îl inspiri și tu. Oamenii aceștia sunt călăuzele care ne însoțesc, cum spunea Kazantzakis, în urcușul care ne transformă din animale în oameni.

(sursa foto: adevarul.ro)

Și cum suntem puternic amprentați de beteșugul egocentrismului și egotismului acestui început de mileniu, putem fi orbiți cu ușurință de sclipiciul acestora, devenind ca niște țânci ai pământului sau ca niște orbeti care săpăm după sine și găsim… mine. Oamenii-călăuză însă, așa cum sunt fiicele părintelui Coman, cum au fost părinții lor și cum au fost mii și mii de prigoniți ai comunismului, o pepinieră recentă de candidați la nemurire, comparabilă cu cea a primelor veacuri creștine, ar trebui să ne facă să coborâm de pe culmile disperării lui Cioran, să nu mai avem impresia că suntem singurii care suferim și că toată suferința lumii s-a concentrat în noi.

Mărturisirile doamnei Ana Blandiana și cele ale doamnei Georgeta Pop, care se regăsesc în acest film documentar nu sunt povești de adormit adulții recenți și nici prilejuri pentru a emite judecăți personale, ci ele îmbracă cuvintele în imagini și vorbele în sentimente și, mai cu seamă, grăiesc despre adevăr.

N-am să vă invit să vă convingeți de cele spuse mai sus vizionând cele trei părți ale documentarului înainte de a vă povesti o secvență de o poezie pe care numai viața o poate înveșmânta astfel. Cu ușurință, dacă un regizor ar introduce într-un film, o asemenea secvență, ar fi bănuit de o imaginație debordantă. Părintele Gheorghe Coman se afla în colonia de muncă de la Salcia Brăilei. Încolonați, deținuții veneau spre lagăr, epuizați după o zi de muncă la stuf. Prin aer zboară o bucată dintr-un ziar. Nu mai văzuseră ziare de ani de zile. Unul dintre ei prinde bucata de hârtie și o ascunde să nu fie văzut de caralii (paznicii).

Când au socotit c-ar fi momentul potrivit, mai mulți deținuți, printre care și părintele Coman, s-au adunat să citească frânturile din ziar. Un articol pomenea despre o antologie a tinerilor poeți. 30 la număr. Parcurgând lista părintele se oprește la numele Anei Blandiana. Nu știa nimic despre fiicele lui de ani buni. Nicidecum n-ar fi putut să știe că fiica cea mare e poetă. Și cu toate acestea a făcut legătura cu numele Blandiana, localitatea natală a soției. A fost convins că e Doina lui. Și așa și era.

(sursa foto cover: informatiazilei.ro)