Când faci cu ochiul vieții

Ne place să auzim ceea ce ne dorim. Ne place să vorbim ceea ce ne dorim. Ne place să trăim ceea ce ne dorim. În general și în particular vorbind, omului îi place să-i fie bine. Chiar dacă, în mare parte a timpului, nu știe ce înseamnă acest bine pentru el. De aici probabil vine și acea stare de confuzie în care trăiește, punând un inadecvat semn de egalitate între bine și fericire. Pe scurt, atâta vreme cât ne e bine credem că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Cu alte cuvinte, nu suntem numai vagabonzii viețiilor noastre, ci și un pic de șmecherași, căci de multe ori trăim satisfăcuți, făcându-ne singuri cu ochiul. Cred că, mai degrabă, starea noastră de normalitate e ancorată în binele imediat, binele fără bătaie lungă, binele lui acum. Câți dintre noi știm oare, însă, care este sensul profund al acelui carpe diem pe care îl folosim ca un as pe care îl scoatem din mânecă, aruncându-ni-l în față. Da! Chiar nouă. Carpe diem, quam minimum credula postero, spunea augustanul poet Horațiu. Și ce frumos sună! Bucură-te de ziua aceasta, încrede-te cât mai puţin în ce va fi mâine. În definitiv, e firească și pe deplin umană această abordare a normalului… Pentru că binele acesta ține de normalitatea pe coordonatele căreia ar trebui să funcționăm. Dar ce se întâmplă când această normalitate se spulberă? Ce se întâmplă când nu mai trăim în binele real, ci doar în cel imaginat? Ce se petrece cu clipa binelui nostru atunci când nu ne mai e bine? Binele pe care îl știm noi…

Am revăzut de curând unul dintre cele mai profunde filme pe care le știu. O ecranizare bine articulată a celebrului roman a lui Jean-Dominique Bauby, Le Scaphandre et le papillon (Scafandrul și fluturele). Un bestseller al anilor ’90 tradus în peste 30 de limbi apărut și vândut în peste un milion de exemplare. Un film cu 4 nominalizări Oscar, 2 premii şi o nominalizare la Globul de Aur și 2 premii şi o nominalizare la Cannes, care îți vorbește la prezent despre viitor. Nu un SF, ci un film eminamente realist. Un film care doare și alină pe măsura personală a fiecăruia dintre privitori. Un film biografic care vorbește fățiș, dramatic și echilibrat despre bine, fericire și normalitate, expunându-ne nu solaritatea acestora, ci tocmai contrariul. S-ar fi putut numi simplu Locked-in syndrom. Sufletul prizonier al unui trup inert. Jean-Dominique Bauby, scriitor, 43 de ani, redactor-șef al revistei Elle și tată exemplar, alunecă, în urma unui accident vascular cerebral, pe toboganul acelui bine și acelei fericiri într-o amorțire deplină. În urma paraliziei complete îi rămâne totuși ceva valid. Pleoapa stângă. Cea care devine unic instrument de comunicare cu exteriorul. Paralizia l-a făcut să moară pentru lume, omorându-i binele imaginat. Iar răul l-a făcut să renască sub formă de ochi, de pleoapă prin care clipind diferit pentru vocale și consoane a izbutit să-și spună povestea. O poveste fără cuvinte… care te lasă fără cuvinte. O poveste din 200.000 de clipiri. La patru zile după lansarea cărții, Bauby avea să moară. “Oare înainte am fost orb și surd sau a fost nevoie de lumină necruțătoare a dezastrului, ca să îmi pot găsi adevărata natură?”, se întreabă Bauby. Era nevoie ca trupul să-i devină închisoare pentru ca sufletul să zburde liber, recuperând timpul pierdut?

Filmul lui Julian Schnabel, care, în afară de regizor, este cotat și ca un excelent pictor al generației sale, nu este numai un film de introspecție, ci dă soluție. Din confruntarea cu negura vieții se naște frumusețea ei. Din duritatea unei ecuații personale dramatice se ițește sensul ei. Dincolo de senzațional (povestea lui Michael Schumacher, dacă ne amintim de el, este o reiterare recentă și mult mediatizată a unui sindrom identic), o asemenea poveste de viață te perplexează. Dacă reușești să treci de acest senzațional, descoperi însă adevărata față a vieții, aceea de care noi fugim, aceea la care ne e frică să privim, dar în care poți identifica sămânța fericirii. Fericirii celei adevărate.

Se spune că regele David și-a pus odată bijutierul într-o mare încurcătură, cerându-i să-i facă o bijuterie pe care privind-o să se vindece de deznădejde și deci, de nefericire. Dacă nu va fi reușind în trei zile atunci va primi pedeapsa capitală. Micuțul și înțeleptul din fașă Solomon se afla la curte și, văzându-l pe bijutier perpelindu-se, i-a dat soluția. Eliberat de nedumerire și disperare, bijutierul a apărut în fața regelui cu inel gravat cu patru cuvinte… „Și asta va trece”. Regele, văzându-l, s-a luminat pe loc. Între povestea lui Bauby și bijuteria lui David găsesc similitudini evidente din perspectiva efectului și sensului, similitudini care se cer a fi descoperite în taină și tihnă.

Nicolae Steinhardt, cel care i-a dedicat fericirii un întreg Jurnal, ne numea deslușit oameni de o zi. În fața timpului suntem precum efemeridele, delicatele gâze de o zi. Dar în fața veșniciei, nu, căci ne numim suflete. Oameni de o zi, suflete pentru veșnicie. Scafandrii și fluturi totodată! Scafandrii însă nu se coboară în adâncuri nepregătiți, iar fluturii nu sunt niciodată orbi.

(sursa foto: cinemagia.ro)