Beligan. Nu Pelican!

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu pot vorbi la trecut despre cineva care încă este. Alții pesemne pot. Mai cu seamă când se referă la un cineva care a trecut pragul venerabilei senectuți, apropiindu-se de Marea Ieșire. Dar când știi că viața acestui cineva se identifică într-o proporție impresionantă cu o istorie, atunci cu adevărat trebuie să-ți reconsideri atitudinea. Oana Pellea are dreptate când scrie despre viață că trebuie trăită și nu comentată… nici viața ta, nici a altora. Ăsta e un lucru care ar trebui luat ca o tabletă diurnă, ca un hap viager cu care să-ți tratezi curiozitatea cronică (față de alții și față de tine) și, în special, o boală grea… pe care vulgul o numește boala pe altul sau privitul prin gaura cheii.

Deunăzi, teatrul românesc l-a sărbătorit pe domnul Radu Beligan. Un senior inegalabil de 97 de ani. Cineva spunea odată (din păcate, nu-mi mai amintesc cine) că timpul este focul în care ardem. Focul domnului Beligan încă arde. Și nu mocnit. Pentru că încă urcă pe scenă și poate ține sala, cum se spune în teatru.

Ar trebui să-mi pot păstra obiectivitatea și să vorbesc despre arta sa ca un cronicar. Însă nu pot. Nu din neputință, ci dintr-o deferență îndreptățită. Pentru că a discuta despre un artist ca domnul Beligan și despre viața sa înseamnă să vorbești despre istoria uneia dintre cele mai importante ambasade culturale pe care o are o țară: teatrul. Am să pomenesc însă despre ziua de 27 decembrie a anului 1816. O zi care nu a trecut ca oricare alta. 27 decembrie e ziua în care s-a născut, cu mulți ani înainte, Johannes Kepler (despre care vă amintiți desigur ca fiind cel a descoperit că Pământul se învârte în jurul Soarelui). Și după alți câțiva ani, tot pe un 27 decembrie, Louis Pasteur (inventatorul vaccinului antirabic), Tretiakov (fondatorul celebrei Galerii de Artă din Moscova) și Tudor Vianu (filozoful și esteticianul devenit pentru un timp director al Teatrului Național din București). O zi cu nume mari! 1816 a fost însă un an special. Gheorghe Asachi, cărturarul, l-a făcut să rămână în istorie astfel, pentru că datorită lui, în acea seară de 27 decembrie, la Iași, a avut loc prima reprezentație teatrală în limba română. Mirtil și Hloe, un scenariu dramatic după Salomon Gessner și Jean Pierre Clovis de Florian. Asachi a tradus textul, a desenat decorurile, a realizat regia și, cu mâna lui, a pictat cortina. La anul așadar, teatrul în limba română împlinește 200 de ani. Ei bine, gândiți-vă că domnul Beligan, cu cei peste 70 de ani de teatru ai săi reprezintă aproape jumătate din istoria scenei românești. În fața unei asemenea cifre nu mai poți fi obiectiv pentru că inima, invadată de emoție, nu te mai lasă.

Foto de pe dcnews.ro

Am auzit multe despre domnul Beligan. Despre făcutele și nefăcutele sale, cum și-ar slobozi unii vorbele astăzi. Cred însă în spusele celor care au argumente și ale căror destine s-au intersectat direct cu traiectoria omului Radu Beligan. Așa cum plec urechea și la mărturisirile celor care i-au fost sau încă îi sunt parteneri de… artă. În fața istoriei nu contează ce-a făcut directorul de teatru Beligan sau aplecările sale politice. Bagajul faptelor sau intențiilor sale nu intră în competența noastră, ci a lui Dumnezeu, iar judecățile de valoare, deși umane, n-ar trebui să fie firești.

Despre Beligan unii știu că e un actor bătrân pe care nu l-au văzut niciodată (sau poate l-or fi văzut în fotografiile unor paparazzi neinspirați). Alții însă îl cunosc și pentru ei domnul Beligan e un actor al cărui suflet tânăr i se vede prin trup, cum scria Sfântul Grigorie Palama. Pe mine m-au ajutat să-l cunosc pe artistul Beligan Profesorul Miroiu (Steaua fără nume), Ștefan Valeriu (Jocul de-a vacanța), Chereea (Caligula), Spirache (Titanic Vals), Herb Tucker (Poveste din Hollywood), Agamiță Dandanache (O scrisoare pierdută), Rică Venturiano (O noapte furtunoasă), Guglielmo (Numele trandafirului) și Ianke (Tache, Ianche și Cadâr). Dar dintre ei, cel mai mult mi-a povestit Profesorul Miroiu, un personaj pentru care cred că s-a născut Radu Beligan.

Foto de pe herald.ro

Acum câțiva ani celebrul Beligan a intrat în Guinness Book ca fiind cel mai longeviv actor activ din lume. La ceva timp i-am recitit primul volum de eseuri, Pretexte și subtexte, publicat în 1968, și parcă l-am văzut pe autorul său altfel. Cu sufletul. Și mi-am dat seama că recordul său nu este cel din văzul lumii, ci unul ascuns în copilul pitit pe după ochi. Cred că adevăratul record al domnului Radu Beligan este faptul că după 97 de ani n-a izbutit să-și alunge copilul din el. Și drept argument pentru această afirmație, n-am să mai continui să scriu eu și vă las să vă întâlniți cu Radu Beligan, cel care pe când scria acest jurnal avea 50 de ani. Și poate așa îl veți vedea și dumneavoastră ca mine. Cu sufletul.

„Nu m-am întrebat niciodată pentru ce joc. M-am urcat oare pe scenă pentru că simțeam că de pe promontoriul acela de scânduri voi putea fi auzit mai bine? Pentru că acolo “sus” deveneam superior partenerului? Pentru că doream, pur și simplu, să-mi câștig pâinea într-o meserie mai aleasă? Pentru că nu mă împăcam cu familia și căutam totuși una? Dacă încerc să examinez actul meu de opțiune pentru teatru mă îndepărtez tot mai mult de anii vieții conștiente. Eram încă un copil când profesiunea de actor a prins să mă farmece și-mi amintesc cu câtă voluptate jucam rolul tatălui și al bunicului, ironizând o severitate și o bunătate excesivă. Mimându-i aveam sentimentul că m-am eliberat de tutela lor, că deveneam în ciuda vârstei – autonom. Presupun că această independență pe care mi-o procura teatrul a fost unul din resorturile deciziei mele de mai târziu. De mic mi-a plăcut, apoi, schimbarea. Și ce poate fi mai fascinant decât să-ți schimbi pielea și să intri în altă personalitate? E cea mai completă, cea mai neprevăzută, cea mai senzațională dintre călătorii. Călătoria nu în jurul lumii, ci înlăuntrul oamenilor. Când am devenit adolescent și m-am despărțit de copilul din mine, am încercat în toate felurile să-l rețin. Presupun că așa m-am obișnuit să fiu mereu altul rămânând mereu același. Jocul plin de primejdii al omului matur care încearcă să permanentizeze adolescența a constituit, cred, o a treia etapă în hotărârea de a face teatru: scena îmi oferea prilejul nesperat de a reveni pe niște tărâmuri pe care – fizic – le părăsisem demult. (Predilecția pentru rolurile de adolescenți a venit, poate, de aici). Mult mai încolo am interpretat tot felul de personaje pe care le simțeam viețuind odată cu mine, care mă nelinișteau, care mă tulburau și de a căror prezență voiam să mă eliberez. Dar toate astea sunt supoziții tardive. Nu m-am întrebat niciodată pentru ce joc. Am jucat și joc.” (Radu Beligan)

Imagine cover: jurnalul.ro