Cristina Chirvasie
Aș fi vrut să pot începe acest articol altfel… într-o notă mai veselă. Dar nu pot pentru că sunt tristă. M-am întristat pentru că am văzut cu ochii mei cum noi, românii, am fost furați. Ni s-a furat cultura. Acum ni se fură și timpul și trecutul și viitorul, adică, viața. Am fost devalizați de tradiție și asta ne-a amputat suflul istoric. Nu agreez, în general, cele spuse de Kant, dar recunosc că măcar o dată sunt întru totul de acord cu el. Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat. De multă vreme încoace simt că afirmația aceasta ne-a atins ca un morb și ne-a făcut infirmi. Mi-e teamă că ne-am golit de conținut, de conținutul uman și am devenit inerți sufletește pentru că nu mai simțim și nu mai putem discerne, lăsându-ne mințile și pașii purtați de colo-colo fără să ne pese cu adevărat… de adevăr. Îl scandăm, îl dorim, dar nu-l mai putem vedea pentru că sufletul nostru nu mai are ochi. Probabil că și Socrate a devenit desuet în această epocă a teribilismului politic și de masă. Și dacă Socrate e depășit și superfluu, atunci nu mai avem nevoie nici de înțelepciunea lui… Căci dacă am avea nevoie am înțelege, cu adevărat, că acela care vrea să mişte lumea trebuie mai întâi să se mişte el însuşi. Dar așa, infirmi de cultură cum suntem, nici c-am putea să-l înțelegem. Ne purtăm copiii în cârcă, scandăm și ne încălzim la flacăra zgomotoasă a protestelor, dar nu băgăm de seamă că suntem mânați spre groapa cu lei de care tocmai fugim. Și, ce-i mai grav, este că strigând avem impresia că suntem uniți, fără să știm că ceea ce ne animă este binele de suprafață, căci dacă ne-ar păsa de cel de interior atunci ne-am recăpăta limpezimea privirii din adânc și claritatea cuvintelor rostite, dar și a acelora nerostite care plutesc printre noi și dor cel mai tare. Simion Barnuțiu, unul dintre promotorii Revoluției de la 1848, un ilustru cărturar și om politic de altfel, ritor în Catedrala de la Blaj al unui celebru discurs, spunea că măsura fericirii unui popor (și folosea cuvântul astăzi) este cultura lui. Iar noi, astăzi, suntem un popor nefericit. Nefericirea noastră vine din faptul că nu mai avem putința de-a înțelege cuvintele. Ne-am abreviat cu totul! Trăim printre emoticoane, sms-uri și cifre, avem relații digitale și ne plictisim repede și asta pentru că am deschis larg ușa imaginii. Iar domnia imaginii fără cuvinte duce la muțenie și surzenie. Muțenie sufletească și surzenie socială.
Timpul pătrat, numele acestei rubrici, așa cum am mai spus, este acel timp care stăpânește ecranul, de orice formă și mărime ar fi el, cutia scenei și, in extenso, cultura. Ar părea că e vorba doar despre imagine, însă și în acest timp cuvântul este cel care deține supremația. Cuvântul este posesorul resorturilor vitale ale umanității. Un singur cuvânt rostit unui suflet poate crea un întreg univers care să-l umple de lumină, spunea Victor Hugo. Or, nicio imagine nu poate face asta pentru că ea e limitată prin dimensiunile ei senzoriale. Omului modern îi place imaginea pentru că s-a obișnuit să primească totul de-a gata. Din pricina asta trăim într-un mileniu video-Babel care ne-a atrofiat cugetarea, rostirea și buna faptă.
Am deschis această discuție despre cuvânt și imagine pentru că ea are o legătură clară cu protestele noastre imediate și pentru că, inițial, am vrut să vă vorbesc doar despre un film. Un film care a trecut aproape neobservat prin fabrica Hollywood și al cărui scenariu excelent croit n-a suscitat interesul criticilor. Words and pictures, ultimul film al regizorului australian Fred Schepisi, (nominalizat în 1989 la Palme d’Or și la Globul de Aur pentru tulburătorul A Cry in the Dark, pentru care Meryl Streep a primit premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes și o nominalizare la Oscar) pare la prima vedere o comedie romantică lejeră. Scenariul lui Gerald Di Pego însă ambalează excelent unul dintre cele mai reale războaie ale modernității. Cuvânt versus imagine. Borges scria că o carte este mai mult decât o structură verbală. Este în primul rând un dialog pe care îl propune lectorului, apoi un ton pe care i-l impune și, nu în ultimul rând, o imagine destinată memoriei acestuia. Acest război, purtat actoricește de delicata și perfecționista Juliette Binoche, frumusețea invizibilă a cinematografului francez, și de dinamicul Clive Owen, ale cărui roluri, indiferent dacă sunt în filme de acțiune, de război, thrillere sau drame romantice, păstrează un calapod teatral neatins, este una dintre cele mai savuroase și realiste formule cinematografice pe care le-am văzut în ultima vreme. Savuroasă prin întâlnirea dintre cuvinte și realistă prin consistența umană, o lecție care ne învață să nu mai trăim în ghilimele, să nu ne mai ascundem după virgule și să nu mai ignorăm punctele.
Să cumpănim în gând cuvântul și în faptă gândul, cum spunea Shakespeare, și să ciulim urechile la vorbele din spatele cuvintelor. Numai așa vom simți ce se ascunde dincolo de imagini și ne vom recăpăta dreptul la fericire.
(sursa foto: cinemagia.ro)
