Arta nu înseamnă uitare!

Racordurile minții sunt fascinante! Cum văd ei, ochii, cum aud ele, urechile, și ce le spun apoi minții, pentru ca ea să facă într-o clipită legături la care nu te aștepți. Și cum uneori aceste racorduri, dacă mintea funcționează în tandem cu inima, limpezesc lucrurile și îți dai seama că erau firești și evidente. E și mai fascinant însă să conștientizezi lucrarea minții, să-i derulezi discursul și să îl savurezi pe îndelete, desigur atunci când acesta este unul consistent, constructiv și pozitiv.

Acum câteva seri am avut plăcerea să mă aflu printre invitații galei de deschidere a unui proiect cultural a cărui apariție o salut cu bucurie. Bucharest Art Film Festival este un festival de nișă, marcă a deja cunoscutului DocuArt Fest (ajuns anul acesta la a cincea ediție și care se va desfășura între 27 septembrie și 2 octombrie la București). Intenția echipei acestui mignon festival de a da prilejul filmului despre și de artă să iasă în public este curajoasă, într-o lume în care arta se află în marja de eroare a preocupărilor ei. N-am spus intenționat temerară, chiar dacă probabil din perspectiva unora așa ar putea părea, pentru că intenția festivalului nu este nesocotită, ci din contră, punctează o nevoie neformulată de a sărbători arta prin film. Gala a fost onorată prin proiecția unui grupaj de secvențe mute, compilate sub titlul Brancusi Filmed și care fac parte din dațiunea Brâncuși de la Centre Pompidou din Paris. Proiecția a fost gândită anume să deschidă această primă ediție a BAFF care este dedicată lui Brâncuși. Încă un clopoțel care răsună în peisajul cultural curent și care cheamă la o mobilizare individuală minimă de a contribui la strângerea celor 6 milioane de euro pentru achiziţia Cumințeniei pământului. Despre această compilație video care, de fiecare dată când ai prilejul să o vezi, ți-l aduce pe Brâncuși mai aproape de suflet, am mai vorbit acum ceva vreme la Timpul pătrat. De această dată, acompaniat de excelentissima improvizație a lui Mircea Tiberian, filmul mi-a vorbit despre un alt mare artist român despre care, total pe nedrept, se vorbește atât de rar. Tot un oltean de-al lui Brâncuși, contemporan acestuia și care a poposit aidoma maestrului pe o stradă în Paris în anii ’20, ca de acolo să ajungă, printr-o senzațională traiectorie personală, în miezul Hollywood-ului, devenind primul român care are o stea pe celebrul Walk of Fame. Numele lui este Jean Negulescu (occidentalizat Negulesco) și, alături de George Enescu, Sergiu Celibidache, Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran și, evident, Constantin Brâncuși, este considerat a fi un colosal ambasador al artei românești. Un artist deplin, bipolar, plastician și cineast, cu o identitate culturală triplă – română, franceză și americană -, Jean Negulescu a fost primit în 1992, cu un an înainte de-a muri, în rândurile Membrilor de Onoare ai Academiei Române. Până atunci primise numeroase premii la cele mai importante festivaluri de film europene și i se decernase în 1986, la Paris, înaltul Ordin de Comandor al Artelor şi Literelor. În mod inexplicabil, Jean Negulescu, el însuși un veritabil personaj de film, este aproape un necunoscut în România de astăzi. Nu găsesc motivația acestei atitudini. Sau poate că o găsesc, dar nu vreau să accept că în conținutul ei se regăsește cuvântul ignoranță care bântuie de la un capăt la altul pe culoarele voluptoaselor noastre ministeriate.

(sursa foto: artfilmfestival.ro)

Ianculeț cu părul creţ, așa cum îl poreclise familia, fiul unui negustor onest din Craiova, ajuns la 21 de ani în Paris, trimis fiind de tatăl său pentru studii economice, a ales însă arta, devenind ucenic într-ale picturii la celebra Academie Julien în perioada de vârf a avangardei pariziene care a dinamitat, pur și simplu, vechile forme ale artelor muzicale, literare și, poate în primul rând, vizuale. Tatăl i-a suprimat subvenția, așa încât Jean a supraviețuit cu greu, dar într-o fericire deplină. Nu mai conta că trebuia să spele vase într-un restaurant sau că seara copia operele marilor maeștrii aflate în muzeele pariziene și pe care le vindea la un preț de nimic. Important era că putea trăi în preajma lui Brâncuși, lui Tristan Tzara, lui Amedeo Modigliani, Eric Satie și a dadaiștilor sub influența cărora pictura sa și-a formulat conținutul. Popasul său parizian a fost determinant pentru ceea ce avea să urmeze. În 1927, Jean Negulescu pleacă la New York, stabilindu-se mai apoi în California unde și-a întâlnit visul, cinematograful, despre care spunea că este cel mai formidabil vis de libertate cu care a fost vreodată binecuvântată omenirea. John Houseman (un celebru actor și producător de film născut și el în România) scria într-o cronică din New York Times: „Cu ani în urmă, între cele două războaie, exista o mică colonie română la Hollywood. Cel mai ilustru membru al ei era film-starul şi colecționarul de artă, Edward G. Robinson… (n.a.: un important actor american de origine română). Cel mai fermecător, prin consens general, era un tânăr pictor, devenit regizor de filme, pe nume Jean Negulescu.”

(sursa foto: aarc.ro)

Căsătorit pentru scurt timp cu o văduvă bogată, Jean Negulescu pictează, își face relații și deschide o școală de desen la Washington, pe care o frecventau în special soțiile miniștrilor și diplomaților. Ajuns la Hollywood o întâlnește pe Greta Garbo care îi pozează pentru mai multe portrete. De aici mai era un singur pas spre lumea filmului pe care l-a făcut fără ezitare devenind pe rând regizor tehnic, asistent de regie și regizor principal. Marilyn Monroe, Sophia Loren, Bette Davis, Lauren Bacall, Betty Gable, Wiliam Powel, Fred Astaire, Leslie Caron, Richard Burton, Lana Turner, Angie Dickinson, Maurice Chevalier, Joan Crawford, Maureen O’Hara, Louis Jourdan sunt doar câteva dintre numele actorilor cu care a colaborat. De Marilyn Monroe însă l-a legat o poveste care a trecut de platourile de filmare, el fiind cel care a propulsat-o în lumea hollywoodiană. Supranumitul regizor al femeilor, autor a 35 de filme, multiplu candidat la Golden Globe și deținător al trofeului pentru cel mai bun film, având în palmares peste 30 de nominalizări ale filmelor sale la Oscar, dintre care 4 au câștigat statuete, multiplu candidat la American Directors Guild Awards, a marcat lumea cinematografiei americane fiind cotat în anii ’50 printre primii zece regizori ai Hollywood-ului.

Impresionant este faptul că succesul imens în lumea cinematografiei nu l-a făcut să-și părăsească harul cel dintâi și a continuat să picteze fără să-l trădeze. Într-un anume fel plastica lui, despre care în mediile noastre culturale nu se prea vorbește, este corespondentul său simbolic și intim cu România. America i-a dat cinematograful. România i-a dat pictura. Și nu pot să nu amintesc aici un episod cuprins în Amintirile lui despre prima lucrare vândută. În timpul Primului Război Mondial, Ianculeț se afla la Iași, înrolat ca cercetaș voluntar în rândurile Crucii Roșii. Într-o zi la întâlnit pe George Enescu sosit acolo pentru a unge sufletele soldaților și refugiaților cu muzica sa. De aici îl las pe Jean Negulescu să vă vorbească. „Sunetele viorii lui răscoleau sufletele. În timp ce îl ascultam, i-am schiţat silueta pe o foaie de hârtie. Desenul meu, încadrat într-o simplă ramă neagră, avea să aibă onoarea să fie expus în vitrina unei librării. Ceasuri în şir am patrulat prin faţa ei ca să pot trage cu urechea la comentariile trecătorilor. „Cine e?” – „Enescu, cine altul!” – „Da? Şi cine semnează desenul?” – Ion (pseudonimul meu) – „Ion? N-am auzit de el”. – „O să auziţi! Mi-am spus. Destinul mi-a fost pecetluit pe loc, atunci şi acolo: aveam să fiu pictor, un pictor celebru.”

Portretul lui Brâncuși, realizat de Jean Negulesco

Mă întorc la proiecția de la Gala BAFF, ținând pasul cu racordul minții care a legat numele lui Negulescu de cel al lui Brâncuși și, în chip neașteptat, de cel al unui însemnat scriitor american al primei părți a veacului trecut, Louis Bromfield, câștigător de Pulitzer, și care a scris celebrul roman Vin ploile, ecranizat în 1955 chiar de Jean Negulescu. Bromfield spunea că pâinea este regele mesei şi toate celelalte sunt doar curtea regală care îl înconjoară pe rege. Printr-o extrapolare, făcută fără exagerare, aș spune că arta este pâinea culturii unei societăți normale. Iată că marii ambasadori ai României au fost și sunt oameni de artă. Și în acest context cred că rostul unui festival al filmului de artă este să lupte împotriva ignoranței, nu de altceva dar România are nevoie să iasă din această stare de nebăgare în seamă a valorilor sale. Dacă s-ar întâmpla lucrul acesta n-ar mai exista români cărora să le fie rușine că s-au născut aici.

Și fără să fiu patetică aș spune că ar merita ca promotorii campaniei pentru achiziţia Cumințeniei pământului să organizeze o proiecție publică în Piața Constituției cu filmul Brancusi filmed pentru ca lumea să vadă cât de mult muncește un artist pentru opera sa și cum din blocuri mari de piatră se naște ceva care poate vorbi direct sufletului acoperit de zgurile unui cotidian care seamănă mai mult cu un câmp de luptă în care cei mai mulți mor într-un război care nu le aparține.

Simt c-ar fi mai potrivit să închei aceste rânduri cu cuvintele lui Jean Negulescu despre Brâncuși, maestrul său de suflet, și care cred că vorbesc de la sine despre uitata artă a românului de-a fi mai înainte de toate… român.

Brâncuşi era un falnic înţelept, cu chip de zeu înrămat de o barbă cenuşie, îngălbenită de tutun şi cu ochi mici, scânteietori, de un albastru intens. Avea un fel de a vorbi pitoresc, plin de culoare şi o prezenţă aparte, de ager şi hâtru ţăran român (…) era un om dintr-o bucată şi totuşi deseori nu puteai întreţine cu el un dialog firesc şi paşnic. Avea un ton sarcastic şi, orice i-ai fi spus, ochii lui rămâneau ironici şi neîncrezători. Truditor înnăscut, îi plăcea să facă totul cu mâna lui. (…) De-a-lungul întregii sale vieţi, Brâncuşi a atins divinul cu fiecare din creaţiile lui. Când mă gândesc la el, îmi apare întotdeauna dinaintea ochilor cu pălăriuţa lui albă caraghioasă, schiţând câţiva paşi de horă românească şi spunându-mi, cu privirea luminată de o tainică bucurie: Arta înseamnă tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.” (Jean Negulescu)

(sursa foto cover: procinema.ro)