Aripa Gopo

Ca să vorbești despre Gopo n-ar trebui să aștepți împlinirea unui număr rotund de ani care să aibă racord cu cifrele din biografia sa. Despre Gopo nu poți vorbi decât la prezent, un acum în consonanță cu aripa recentă și valoroasă a cinematografiei mondiale. Ca să scrii despre Gopo nu trebuie să folosești cuvinte pompoase și alienate care să sune a mitizare, ci ai nevoie de un vârf de creion bine ascuțit și moale, adică un condei de catifea. De cele mai multe ori, în lumea filmului timpul, în galopul său nedrept, prăfuiește paradoxal tocmai valorile, bagatelizându-le biografiile.

Nu despre biografia lui Ion Popescu, zis și Gopo, vreau să vă vorbesc, ci despre traiectoria unui artist care n-a apucat sau, mai degrabă, n-a fost lăsat să se desăvârșească. Pentru mine cuvântul artist rezonează cu emoția și smerenia, cu sclipirea originalității pulverizată de genialitate. Ion Popescu le-a avut pe toate acestea așa încât nu pot înșirui substantivele sale profesionale ca într-un referat cu formă obligatorie, ci prefer să vorbesc simplu despre arta acestui derivat din Popescu, acest nume care a ridicat Popeștii noștri, cum spunea Arghezi, mai sus decât un caz particular dintr-o țară obscură.

Foto de pe gopo.ro

Când spui Gopo marea majoritate a cinefililor și nu numai se gândesc la celebrul său Omuleț creat cu intenții afirmate într-o tehnică anti-Disney. Opțiunea sa de creator s-a bazat nu pe perfecțiunea personajelor în genul lui Walt, ci pe narațiune, pe dramaturgia cinematografică, așa încât Omulețul, care i-a adus în 1957 Palme d’Or-ul, va fi considerat marca operei sale. Ceea ce nu este întru totul corect pentru că filmografia lui Gopo nu s-a oprit doar la atât. La momentul acela Omulețul a înscris animația românească pe harta internațională a filmului, transmițând un mesaj profund estetic și umanist. Cele 10 minute de o poezie neobișnuită, așternute într-o povestire simplă, plină de umor și vervă, au fost pentru juriul de la Cannes o descoperire colosală, netributară nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice, după spusele lui Georges Sadoul, unul dintre cei mai importanți critici ai cinematografului mondial. Din acel moment lumea și-a îndreptat privirea spre animația românească așteptând o etalare constantă a producțiilor de gen, iar aprecierea și recunoașterea lui Gopo în țară n-a întârziat să apară. Regimul politic care se instalase cu câțiva ani în urmă îi acordase misiunea de-a organiza un studio de animație la București, fapt care îi dăduse deja aripi. După Scurta istorie a Omulețului care a pășit pe Lună au urmat alte producții care i-au adus premii peste premii, de la 7 Arte pentru care a primit în 1958 Marele Premiu la Festivalul Tours, Homo Sapiens care l-a înscris în capul listei laureaților de la Festivalurile de la Karlovy Vary și San Francisco până la Alo! Hallo! care a fost, de fapt, o comandă UNESCO pentru a ilustra progresele mijloacelor de comunicare.

Arta lui Gopo este eminamente arta unui inovator, a unui căutător care, neașteptat pentru prezența și coerența sa socială, pare că se diseminează între nivelul aspirațiilor sale și o modestie rarisimă. Spun diseminează pentru că trăiesc cu senzația că acest gigant al filmului românesc și-a ridicat proiectele și așteptările cu mult peste concretele mijloace materiale și tehnice pe care o țară pusă sub papucul comunist le putea avea.

Din perspectiva descompunerii realității și a unei copilării viagere l-aș asemăna pe Gopo cu un Picasso al animației românești. Nu mă aventurez spunând asta, dar cred că un artist care își poate pune în minte să anime nisipul, acele cu gămălie, firele de păr și tutunul sau să creeze filmul-pilulă sau să experimenteze basmul și science-fiction-ul arheologic, să treacă de la filmele combinate cu desene animate și actori la filmul coupé, să responsabilizeze gagul ca mobil al intrigii, să treacă de la o feerie coregrafică la anticipanta temă a psihozei nucleare, nu poate da dovada decât că este purtător al unei inteligențe superioare. Or, o asemenea inteligență nu trebuie evaluată ca un exotism, ci cu o deplină profunzime.

Foto de pe cinemagix.ro

Spuneam la început că spiritul creator al lui Gopo a depășit timpul și că istoria l-a limitat nelăsând loc pentru desăvârșirea actului său artistic. Retardul tehnic pe care l-a impus regimul comunist începând cu anii ’70 a marcat dramatic elanul acestui artizan atipic al cinematografiei românești.

Cred cu tărie că posteritatea ar trebui să fie mai curajoasă și să treacă de formalismele comercialului, de intrigile și interesele de culise, arborând cu temeinicie numele singurului cineast român prezent constant în enciclopediile cinematografiei mondiale pe verticala marilor creatori, nu doar sincopat sau după paravanul unui simbol devenit brand.

Imagine cover de pe istoriafilmluiromanesc.ro