Anatomia vizibilă a sinelui

Acum câteva zile am dat pe internet peste o fotografie care, în primul moment, m-a făcut să surâd, trist e drept, așa cum fac mai mereu când îl revăd pe Chaplin. Un surâs amar care seamănă mai degrabă cu un oftat și care izvorăște nu dintr-o tristețe, ci dintr-o solidaritate interioară. La prima vedere, fotografia realizată de Michael Nash la Varșovia, în 1946 (anul în care s-a declanșat Războiul Rece), îți transmite o tulburare stranie. Înainte însă de-a vorbi despre dinamica acestei imagini și de racordurile pe care le face cu anatomia interioară a sinelui simt nevoia să deschid o scurtă paranteză. Ansel Easton Adams, unul dintre cei mai apreciați fotografi ai secolului trecut, ale cărui peisaje americane în alb-negru au înconjurat lumea și i-au adus celebritatea, creator al unui sistem de control al expunerii care îl ajută pe fotograf să redea prin imaginile sale o atmosferă și o stare anume, spunea că un fotograf adevărat este cel care poate captura ceea ce simte cineva, în cel mai profund sens, în legătură cu ceea ce este fotografiat. E una dintre cele mai interesante definiții date fotografului. Cu alte cuvinte fotograful se aseamănă cu un scriitor care face din lectorul său un personaj sau, mai bine zis, este capabil să intuiască reacția interioară, profundă, a acestuia în urma lecturii și să o transforme în opera sa într-un element creativ. Pare elucubrantă afirmația lui Adams însă dacă îți exersezi capacitatea vizuală nativă de a citi o imagine totul devine extrem de pertinent. Închid paranteza și revin la imaginea lui Nash.

Creierele noastre încep prin a citi o imagine întotdeauna din același loc, adică din punctul aflat la intersecția diagonalelor acesteia. Centrul vizual al imaginii, adică buricul ei, ne spune sau ar trebui să ne spună esențialul. Traseul nostru nativ de citire a unei imagini, fie ea o pictură sau o fotografie, pornește de la acest buric în sus, scanează partea superioară a acesteia, apoi coboară simetric pe laterale, mătură partea inferioară și se întoarce la centru. E un traseu involuntar și neselectiv care decriptează informația vizuală în câteva secunde. În cazul lui Nash, pe cât de plină este scenografia imaginii sale, pe atât centrul vizual pare că ne livrează un gol, căci la intersecția diagonalelor ai zice că nu e nimic. Fără doar și poate fotografia este un instantaneu și are un dramatism necosmetizat. Subtilul ei vorbește sau, mai degrabă, strigă nu către minte, ci către suflet. Zâmbetul zgribulit al doamnei și cel trădat de pometele ridicat al fotografului dau umanitate fotografiei. Restul e o reprezentare fără ocolișuri a deșertăciunii. Moartea și viața. Prezentul și viitorul. Întunericul și lumina. Deznădejdea și nădejdea. Toate reprezentate, iată, printr-o fotografie în fotografie, precum teatrul în teatru al lui Shakespeare. Instantaneul lui Nash nu e o întâmplare. Unghiul de fotografiere pe care l-a ales divulgă pe limba sufletului intuibila poveste comună a acestei femei și posibila istorie personală a fotografului. Nash reușește însă să facă puntea dintre cei doi și noi, cei ce vom fi privind imaginea. Unii ar spune că în centrul imaginii nu se află nimic, dar nu e așa. Acolo, se află tocmai mesajul lui către lume, o lume profund rănită de război. Pădurea din decorul din pânză reprezintă scăparea. La propriu, căci în perioadele belicoase ale istoriei omul s-a retras în păduri pentru a supraviețui. Totodată, pădurea înseamnă și libertatea și aerul și verticala. Nu-mi mai amintesc exact cine spunea că fotografia îi ajută pe oameni să vadă. Asta face și instantaneul lui Nash, în care se găsesc lesne ingrediente suficiente pentru un veritabil scenariu de film. Un instantaneu ca un soi de selfie al sufletului său care și-a regăsit puncte de convergență, de comunicare, cu cele ale personajelor din fotografie.

Astăzi, când totul pare a fi mai mult imagine și mai puțin cuvânt, când fluxul comercial și consumerismul fac din cea dintâi o marfă și din al doilea o conservă pentru retrograzi, când percepția și determinarea sinelui ca parte dintr-un întreg sunt sincopate de bruiajele superficialității și de lipsa noastră de profunzime, când totul este vulgarizat imagistic și prin asta locuirea cea din interior a fost înlocuită cu o scenografie de paravan care redă nu ceea ce suntem, ci ceea ce vrem să părem a fi, reflexul de a ști să privești cu adevărat o imagine și să te raportezi la ea cu sinceritate s-a pierdut. Sinele nu poate fi mințit. El dă cărțile pe față fără voia noastră, făcându-ne să ne asemănăm, dacă îl ignorăm, cu niște clovni.

Selfie în anii 20

Nu mulți știu că și în anii ’20 exista selfie-ul. Astăzi însă s-a înfrățit cu egocentrismul, devenind o alternativă de conservare a prezentului exterior, ca și când omenirii îi va pieri curând memoria și va avea nevoie să se reconstruiască din cioburile unor amintiri decerebrate. Filozoful american Marshall McLuhan, un specialist în media, mai cu seamă în televiziune și publicitate, spunea prin anii ’50 un lucru care astăzi își are confirmarea absolută. Atât monoclul, cât şi aparatul foto tind să transforme oamenii în obiecte, iar fotografia extinde şi multiplică imaginea umană până la proporțiile unei mărfi produse în serie. Vedetele şi idolii divertismentului sunt aduşi în domeniul public prin intermediul fotografiei. Ei devin vise care pot fi cumpărate. Pe deplin adevărat! Astăzi, în cartea fețelor, lumea își lasă doborât sinele sub munți de autofotografii și autobiografii, deformându-și anatomia interioară până la dezolare.

Același Michael Nash l-a surprins la ceva timp pe fotograful din imaginea despre care v-am vorbit, singur, în așteptarea celor care aveau nevoie să-și trucheze prezentul, încercând să evadeze dintr-o existență gri, măcar pentru o clipă, pe care să o poarte apoi în buzunarul de la haină. De această dată, centrul vizual al imaginii cuprinde cerul, care probabil pe pânză era albastru. Prin lentila lui Nash imaginea vorbește astfel despre speranță, despre salvgardarea sinelui, despre restaurarea lui ca o necesitate lăuntrică esențială pentru lumea pustiită a modernității.

Cred că avem cu toții nevoie de o lecție de imagine ca cea a lui Nash ca să conștientizăm faptul că viața noastră nu trebuie să ajungă un depozit de conserve, ci trebuie să capete negreșit adâncimea sentimentului și nu cea a câmpului focalizat.

(sursa foto: pinterest.com)