Nicolae Roșianu
Am insistat până acum asupra a două funcții ale formulei inițiale (plasarea acțiunii în timp și în spațiu); am identificat, de asemenea, funcțiile elementelor morfologice care introduc în formulă sensuri și nuanțe suplimentare. Am subliniat, în același timp, folosirea diferențiată a formulelor în basmul fantastic și cel nuvelistic. Nu trebuie pierdut din vedere însă faptul că formula inițială este elementul introductiv, „prologul” unei producții artistice, prin urmare, nu trebuie ignorat aspectul care constituie de fapt esența fenomenului cercetat, și anume, sensul formulei inițiale într-o operă în care ficțiunea poetică joacă rolul principal.
Universale pot fi numai formulele afirmative (avem în vedere formulele ce conțin exclusiv elemente afirmative: E1, E2, T1, T2, V). Pentru basmul fantastic sunt caracteristice formulele în care timpul și locul sunt extrem de vag exprimate și care prezintă descrierea unor vremuri neverosimile (non-V). Formulele în a căror structură intră elementul non-V pot trece dintr-un basm fantastic în altul indiferent de subiectul relatat.
Același lucru se poate spune și despre formulele universale (E1 T1); acestea din urmă, însă, cu toate că nu conțin descrierea unor vremuri a căror existență din punct de vedere logic este imposibilă, sunt folosite liber și în basmul fantastic.
Se conturează astfel o anumită regulă: formulele basmelor nuvelistice (formule afirmative) pot constitui introducerea unui basm fantastic, în schimb formulele basmelor fantastice (formule negative) niciodată nu încep un basm nuvelistic. Prin urmare, formulele exprimă o atitudine, o relație; este vorba de poziția povestitorului față de conținutul basmului său. Povestitorilor nu le este indiferent modul cum sunt recepționate basmele lor, mai ales dacă ținem seama de faptul că în fața lor stau aceleași obiective ca în fața oricărui creator: clasificarea materialului, selectarea și distribuirea lui, realizarea ideii artistice etc.
Folosirea diferențiată a formulelor reflectă, după părerea noastră, poziția diferențiată a povestitorului față de întâmplările extraordinare, neverosimile care se petrec în basmele fantastice și întâmplările obișnuite, verosimile care se petrec în basmele nuvelistice.
Se naște însă o întrebare firească: există oare vreo legătură între folosirea unui anumit tip de formulă și credința de fapt a povestitorului în veridicitatea întâmplării relatate? Cu alte cuvinte, oare întotdeauna povestitorul care crede în veridicitatea basmului său folosește formula afirmativă sau invers, oare întotdeauna introduce în formulă elementul non-V când nu crede și consideră narațiunea drept un rezultat exclusiv al imaginației? Dacă în prezent această legătură nu există, care a fost situația în primele etape ale vieții basmului?
Basmele pe care le avem la dispoziție, fiind înregistrate într-o perioadă relativ târzie, fac aproape imposibilă o incursiune în istoria formei basmului, deci și în istoria formulei. Cercetarea diacronică a formulei este îngreunată, în același timp, și de gradul scăzut de autenticitate a unor culegeri de basme la diferite popoare. Cu toate acestea, pe baza materialului existent, pe baza studierii folclorului viu, și, pe de altă parte, sintetizând experiența unor culegători, se pot face investigații care, chiar dacă nu duc la concluzii definitive, permit formularea unor ipoteze interesante.
(fragment din „Stereotipia basmului”, Editura Univers, 1973)
(sursa foto: historia.ro)
