Nimic nu este lăsat la voia întâmplării

Fantasticul din „basmul primitiv” era un element de credință, el nu constituia ceva neverosimil (imposibil); prin urmare, o formulă a imposibilului într-un astfel de „basm” nici nu poate fi considerată ca exprimând negarea veridicității faptelor descrise. Basmul, desprinzând-se de mit, odată cu transformarea sacralului în profan – deci pe o altă treaptă, într-un alt stadiu, când avem de-a face cu o altă mentalitate – va fi altfel interpretat; abia acum fantasticul începe să devină neverosimil (imposibil). „Când cerul era aproape de pământ”, „când animalele vorbeau”, „când Dumnezeu și Sf. Petru umblau pe pământ”, „când ursitoarele umblau prin lume” etc. constituie formule care exprimau, după părerea noastră, cel puțin inițial, o credință. În acest caz nu putea fi vorba de o negare a veridicității, deci de o formulă a imposibilului¹. Nu același lucru însă putem spune despre alte formule: „când ouăle se coceau în gheață”, „când se potcovea puricele”, când puricii în cer zburau și pe sfinți îi chișcau” etc.; aici negarea veridicității este evidentă, ironia constituind un indiciu în acest sens. Ironia, prim urmare, apare în faza detașării de mit, de ritual, de credință; numai acum se poate vorbi de formula imposibilului. Iată de ce am amintit la început procesul demitizării, desacralizării. (…)

Schema formulei imposibilului este identică pentru toate genurile, procedeul, prin urmare, este același; ceea ce diferă sunt concretizările schemei generale. Totodată diferă funcțiile formulei în raport direct cu natura categoriei folclorice în care se folosește. Vom distinge în primul rând diferența de ton (serios sau ironic, glumeț, parodistic). Tonul depinde, după cum vom vedea, de atitudinea interpretului popular, atitudine care determină și funcția formulei imposibilului.

În basmul fantastic, de pildă, funcția formulei imposibilului constă în negarea veridicității narațiunii; basmul „clasic” este departe de mit; el a pierdut chiar și funcția magică pe care și-a păstrat-o până nu demult (alungarea „duhurilor rele” din casă prin băsmuit); apare gluma, ironia, parodia, care înlocuiesc tonul serios. Acum formula imposibilului nu face altceva decât să parodieze „minunile” ce se petrec în basmul fantastic, ele fiind acceptate ca simple plăsmuiri.

Descântecul a urmat o cu totul altă cale, în anumite medii el și-a păstrat funcția magică o vreme destul de îndelungată. Și fenomenul este explicabil. Dacă anumite „duhuri” dispar din mintea oamenilor, bolile (ca efect al „duhurilor” rele) continuă ă rămână un adversar de temut. Nu este întâmplător faptul că tocmai descântecele de boală au demonstrat o vitalitate deosebită, ele constituind o componentă însemnată a medicinii populare. Oricât ar părea de paradoxal, descântecele de boală de multe ori aveau rezultate salutare imediate, pentru că formula magică era însoțită de aplicarea unui tratament empiric care ducea destul de frecvent la însănătoșirea bolnavului, creând impresia că formula rostită a săvârșit minunea (alungarea „demonului bolii”). Aceasta constituie încă o cauză – și nu cea mai lipsită de importanță – care a determinat viabilitatea descântecului: fiind o componentă a medicinii populare, descântecul a conservat și credința în puterea lui magică. Prin urmare, tonul se menține serios tocmai datorită acestei credințe².

Numai așa se poate explica, după părerea noastră, natura elementelor constitutive ale formulei imposibilului; în basmul fantastic elementul neverosimil (imposibil) este nu numai absurd, dar și comic, în timp ce în descântec imposibilul nu se transformă în comic, situația imposibilă descrisă aici (timpul sau spațiul în care bolile pot acționa în voie: niciodată, nicăieri) fiind tocmai starea dorită, ideală (scopul actului magic: însănătoșirea), care nu poate fi obiect de glumă, prilej de distracție.

Acesta este, deci, un exemplu de modul conștient în care sunt folosite în creația populară diverse procedee: nimic nu este lăsat la voia întâmplării – până și componentele unei formule (elemente aparent lipsite de importanță) sunt alese în virtutea funcției pe care ele urmează s-o îndeplinească într-un anumit context.

Și putem merge mai departe. Iată un exemplu de formulă a imposibilului în genul liric. În acest gen folcloric (cel puțin în cazul elementului la care ne referim) nu trebuie să mai avem în vedere evoluția funcției: aici formula vrea să exprime durerea eroului care presimte că nu se va mai întoarce niciodată:

„Voi surorilor, surioarelor!

Duceți-vă la marea cea albastră,

Luați un bob de nisip galben,

Sădiți-l în grădina tăicuțului,

Și când acest bob de nisip va încolți,

Atunci mă voi întoarce!³

Să înlocuim formula imposibilului din acest cântec popular rusesc cu o formulă de același tip, dar dintr-un basm. De pildă, tot din folclorul rus: „când pe deasupra câmpiilor vor zbura potârnichi fripte”. Rezultatul: desființarea cântecului liric. Bineînțeles că interpretul (creatorul) popular nu va face niciodată o astfel de înlocuire.

Fragmentul anterior poate fi citit aici.

(va urma)

(fragment din „Formula imposibilului”, Eseuri despre folclor, Editura Univers, 1981)

¹Sunt interesante în acest sens speculațiile lui Paul Anghel care, pornind de la concluziile noastre din Stereotipia basmului, evidențiază rolul deosebit al cercetării nivelului stereotipiei, cu toate că „părea cel mai arid, cel mai lipsit de șansa de a oferi sugestii pentru celelalte niveluri, mitic și ritual” (vezi P. Anghel, „A fi” în timp, în Noua arhivă sentimentală, București, 1975, pp. 171-181)

²Vezi N. Roșianu, Folclor literar rus, București, 1979, pp. 51, 58-59

³Vezi P.G. Bogatăriov, Slovațkîie epiceskie i ghiroepiciskiie pesni, Moscova, 1963, p.100 (pentru alte tipuri de formule în diverse genuri folclorice, vezi pp. 99-105)