Nicolae Roșianu Viața unui cântec constă în seculara sa transmisie orală.
B. P. Hasdeu
Astăzi, când se merge tot mai frecvent la text, autenticitatea folclorică trebuie să-l preocupe în mod deosebit pe cercetător. Dacă în folcloristica tradițională problemei respective nu i s-a acordat întotdeauna atenția cuvenită, întrucât se opera mai ales cu termeni de ordin general (teme, motive, subiecte etc.), în ultima vreme, studiul poeticii trecând pe primul plan, stabilirea gradului de autenticitate a textului constituie o etapă obligatorie în abordarea oricărei producții folclorice1. Operația nu este chiar atât de simplă. Și iată de ce.
Însuși conceptul de autenticitate folclorică nu este încă destul de clar. De cele mai multe ori se pune semnul de egalitate între autenticitate și valoare. G. Călinescu, de pildă, nu vede nicio deosebire din punct de vedere folcloristic între un culegător de basme care nu cunoaște stenografia, transcriind „după cum îl taie capul”, și Creangă. Primul „falsifică”, al doilea „e mai autentic”. Și, bineînțeles, îl preferă pe Creangă, care „are talent și chiar geniu”. Iar concluzia se impune de la sine: „Un motiv de a scoate pe Creangă dintr-o antologie de folclor nu este decât pentru nepricepători”2. Se are în vedere valoarea, căreia i se spune autenticitate; dar nu autenticitate folclorică, pentru că din punct de vedere strict folcloristic, după cum vom vedea, altceva înțelegem prin autenticitate.
Dacă e să-l includem pe Creangă în antologiile de folclor, o facem nu pentru că este mai „autentic” și nu pentru că „are talent și chiar geniu”, ci pentru simplul motiv că, refuzându-i acest loc, ar trebui să renunțăm și la alte culegeri de folclor din perioada respectivă. Fiindcă, în ciuda „strădaniilor meritorii ale predecesorilor noștri, se poate spune că narațiunea populară în forma ei autentică de manifestare orală (s.n. – N.R.) a rămas necunoscută, cu foarte puține excepții, până în zilele noastre”3. După cum știm, majoritatea basmelor, culese atât la noi cât și în alte părți, au fost „îndreptate”, „corese”, „întocmite”, cu alte cuvinte – „falsificate” (dacă e să folosim expresia lui G. Călinescu, deși improprie, după părerea noastră, chiar dură, de aceea o și punem între ghilimele, întrucât absența mijloacelor moderne de înregistrare și necunoașterea stenografiei nu permiteau o astfel de transcriere).
Așadar, mai toate basmele noastre au fost elaborate la masa de scris, din acest punct de vedere neexistând nicio deosebire între Creangă, Ispirescu sau Vasiliu. Toți aștern pe hârtie basme populare, nici unul nu păstrează (nu poate păstra) veșmântul lor autentic, în ultimă instanță forma acestor basme fiind rodul talentului lor literar. Ispirescu ne oferă basme auzite în copilărie într-un stil care e un „amestec de limbaj literar și împrumuturi din graiul muntean al povestitorilor”, doar din când în când „sclipind câte o oază a oralității”4; Vasiliu pierde manuscrisul cu basme culese „din gura poporului” și îl reface după „niște note”; Gh. Savin îl pastișează pe Creangă. Iar exemplele pot continua cu referiri la mai toți culegătorii noștri din trecut; și nu numai la culegătorii de proză, poezia populară, în ciuda avantajelor pe care le oferă pentru notarea fidelă (posedă mai multe constante: vers, rimă, formule, melodie etc.) nefăcând excepție. Alecsandri, de exemplu, intervine „cu bună știință”, omițând și adăugând versuri, alteori reformulând versul popular5.
„Falsul folcloric” rămâne fals, indiferent dacă el este săvârșit „cu bună știință” sau nu. Necunoașterea stenografiei și absența mijloacelor moderne de înregistrare constituie, după cum am spus, cauze obiective ale nerespectării autenticității folclorice. Dar ele nu sunt singurele. O incursiune în istoria culegerii creației orale, atât la noi cât și în alte țări, evidențiază și alte mobiluri care au dus la intervenția în text a culegătorilor.
Deviza lui Anton Pann „de la lume adunate și iarăși la lume date” a animat mulți iubitori ai creației populare. Pe noi ne interesează însă, înainte de toate, cum au fost „iarăși la lume date” piesele „de la lume adunate”, de ce natură sunt „intervențiile”, ce s-a păstrat nealterat, cu alte cuvinte – care este gradul de autenticitate a pieselor respective. Ce putem reține, de pildă, ca strict autentic din punct de vedere folcloristic, din creația lui Giovanni Francesco Straparola și Giambattista Basile, din cea a lui Charles Perrault sau a lui Jacob Grimm și Wilhelm Grimm, cărora li se pot alătura și alții? Desigur, tematica, motivele, unele tipuri de subiecte, de eroi, dar în nici un caz „veșmântul” basmelor acestora, el fiind în primul rând rodul talentului lor literar. (…)
În anul 1821 apar basmele fraților Grimm, în care efortul conștient de a reproduce stilul popular este evident. Totuși, tendințele proprii epocii romantice, conform cărora tot ce creează poporul este desăvârșit, au dus la „îndreptări”, „corectări”, „modificări”, urmărindu-se redarea formei inițiale perfecte (deteriorate, după părerea lor, prin transmiterea orală de-a lungul veacurilor). (…)
Am ajuns, astfel, să numim o altă cauză a nerespectării autenticului folcloric (de data aceasta, o cauză subiectivă, cu efect de durată în activitatea de culegere a creației populare orale). Este vorba de tendința de restaurare a autenticului în forma lui „primară, originală, frumoasă”6. Spunem „cauză subiectivă cu efect de durată” pentru că, după cum se știe, „corectarea” de către culegător a creatorului popular continuă foarte multă vreme. Mai mult decât atât: basmele fraților Grimm, bucurându-se de o largă circulație, au fost acceptate ca adevărate „modele”, exercitând asupra culegătorilor o influență care nu poate fi ignorată.
Cum procedau frații Grimm? Există în această direcție numeroase cercetări7 care demonstrează că veșmântul basmelor pe care le-au publicat le aparține aproape în întregime. O mărturie în acest sens o constituie și descoperirea manuscriselor care au suferit modificări substanțiale, atât la prima ediție cât și la edițiile următoare.
Operația de „îmbunătățire a redactării” o vom întâlni și la Alecsandri. Activitatea poetului nu se reduce la atât; după propria-i mărturisire, el compune în întregime balade, „în stilul cântecelor bătrânești”, pe care le include în colecția poeziilor populare. Compararea variantelor (începând cu cele publicate în periodice și continuând cu cele următoare, până la ediția definitivă) atestă, ca și la frații Grimm, o preocupare permanentă de a „modifica”, de a „corecta”, „ca și cum corectarea ar fi devenit o manie editorială”8. Alecsandri ne oferă o poezie „elaborată”, de care trebuie să ne apropiem cu prudență, pentru a nu lua drept autentice fabricatele, versurile pseudofolclorice care, oricât de bine ar „mima” stilul popular oral, ele pot fi totuși identificate în urma unei analize atente a textului.
Ne oprim aici, întrucât intenția noastră nu este de a face o istorie a culegerilor de folclor. Exemplele citate, credem, sunt suficiente pentru a arăta că, în acest context, nu i se poate refuza lui Creangă un loc în antologiile de folclor. Dar numai în acest context, pentru că, după cum vom vedea, poveștile lui au un statut aparte, complicând într-un fel problema autenticității folclorice (aceasta însă numai pentru „nepricepători”). (…)
Când abordăm problema autenticității folclorice, trebuie să facem o distincție clară între ce poate fi „falsificat” și ce nu, pentru că, așa cum am spus și cu altă ocazie9, există elemente tradiționale (ele privesc chiar și forma propriu-zisă, nu numai motivele) care, indiferent de voința purtătorului de folclor (sau a culegătorului), se impun cu autoritate, făcând aproape imposibilă intervenția. (…)
În orice caz, indiferent de mobilul intervențiilor culegătorului, indiferent de calitatea „mimării” stilului oral, „falsul” folcloric constituie o realitate de care cercetătorul este obligat să țină seama pentru a evita avansarea unor ipoteze tot atât de false ca și materialul de la care se pornește.
(fragment din „Eseuri despre folclor”, Editura Univers, 1981)
1Menționăm, în acest sens, contribuțiile folcloriștilor români care, mai ales în ultimul timp, sunt preocupați de problema conceputului de autenticitate folclorică (vezi R. Niculescu, Perspectiva autenticului, Considerații critice asupra cercetărilor de folclor, „Revista de etnografie și folclor”, 5, București, 1972; Al. I. Amzulescu, Contribuții la dezvoltarea problemei autenticității folclorice, „Revista de etnografie și folclor”, 4, București, 1973)
2G. Călinescu, Estetica basmului, București, 1965, pp 5-6
3Ov. Bârlea, Cercetarea prozei populare epice, „Revista de folclor” 1-2, București, 1956, p.109
4Ov. Bârlea, Poveștile lui Creangă, București, p. 230
5Ov. Bârlea, Istoria folcloristicii românești, București, 1974, p. 94
6Ov. Bârlea, Metode de cercetare a folclorului, București, 1969, p. 15
7Vezi Gh. Vrabie, Folclorul. Obiect. Principii. Metodă. Categorii, București, 1970, p 52-53
8Ov. Bârlea, Istoria folcloristicii românești, p. 94
9N. Roșianu, Stereotipia basmului, pp. 14-15
Imagine de pe basmeuniversale.blogspot.com
