Despre minuni

Formulele încep să capete alte funcții ce se supun în întregime basmului ca gen folcloric, în care ficțiunea poetică are rolul principal. Numai acum puteau să apară acele formule care, parodiind într-un fel „minunile” ce se petrec în basm, plasează în mod ironic acțiunea pe timpul „când se potcovea puricele”, „când se coceau ouăle în gheață” „când pe deasupra câmpiilor zburau potârnichi fripte” etc. Sau „într-un sat fără case”, „într-un ciur”, „într-un cazan”, „după soba noastră” etc. Plasarea acțiunii în timp și în spațiu rămâne o funcție secundară; în aceste formule timpul și spațiul constituie un „pretext”, un mijloc de a crea o anumită atmosferă pentru comunicarea basmului. Caracterul nedefinit al timpului (T₁) și locului (S), caracterul excepțional, unic al „evenimentelor” (T₂), „descrierea” unor vremuri neobișnuite (non-V) – toate acestea promit ascultătorului o poveste interesantă, neobișnuită, excepțională.

Se conturează astfel o nouă funcție a formulei inițiale, și anume pregătirea auditoriului pentru receptarea basmului fantastic; în basmul nuvelistic, plasarea acțiunii în timp și în spațiu continuă să rămână funcție principală. Fenomenul constatat este firesc: basmul fantastic cere introduceri care să creeze pentru ascultător o anumită atmosferă, să-l scoată din realitate, pregătindu-l pentru lumea ireală a unei asemenea narațiuni.

Referitor la cele afirmate anterior în legătură cu evoluția basmului până când poate fi considerat produs al ficțiunii poetice, socotim necesare unele precizări. Noi folosim noțiunile de mit și gândire mitologică în sensul în care ele au fost înțelese de K. Marx. „Orice mitologie” – scrie Marx – „biruie, domină și modelează forțele naturii în imaginație și cu ajutorul imaginației; ea dispare deci odată cu începerea dominației reale a omului asupra forțelor naturii.” Pentru Marx, mitologia „presupune natura și însăși forțele sociale deja prelucrate de fantezia poporului într-o manieră inconștient artistică”. În „basmul” primitiv, ca și în mitologia primitivă, fantasticul era un element de credință (generat de neputința omului în fața forțelor naturii) și nicidecum rodul ficțiunii poetice, adică produsul unei activități artistice conștiente. Iată de ce considerăm că tonul de glumă, ironic, tonul de parodie al formulelor putea să apară numai atunci când basmul scapă de sub dominația gândirii mitologice, devenind un produs al imaginației poetice. Acum, fantasticul nu mai poate fi considerat element de credință, el nu mai este rezultatul unei reflectări deformate a fenomenelor naturii și societății; în aceste condiții, fantasticul devine un procedeu artistic, rod al imaginației poetice.

Iată deci că formulele prezintă, după părerea noastră, o importanță deosebită și în ceea ce privește problema determinării basmului de mit. Basmul – scrie V.I. Propp – apare atunci când subiectul și actul ca atare al povestirii se desprinde de ritual; cu alte cuvinte, atunci când unui subiect sacru, magic I se dă o interpretare „profană”. Desacralizarea, demitizarea – iată faza în care mitul încetează să mai fie mit și devine basm. Eliberat de convenții de ordin cultic, basmul pornește acum pe un alt drum, pe drumul creației artistice.

(fragment din „Stereotipia basmului”, Ed. Univers, 1973)