„Cuvinte înaripate”

Maxima populară a rămas foarte multă vreme în afara atenției folcloriștilor; în orice caz, ea nu a constituit obiectul de studiu pe care specialiștii să-l prefere, iar dacă era totuși abordată, observațiile priveau în primul rând aspectele mai puțin semnificative. Și numai constituit un gen preferat de folcloriști, întrucât maxima populară era considerată „prea simplă” pentru a oferi un material în vederea elaborării unor teorii cu valabilitate generală. Acest loc l-a ocupat basmul. Chiar de la început.

În ultimul timp, însă, mai ales după ce Morfologia lui Propp și-a ocupat locul de drept în folcloristica mondială, iar cercetarea structuralistică a folclorului a luat o amploare deosebită, maxima (populară) începe să preocupe tot mai frecvent pe specialiști (lingviști, folcloriști etc.), paremiologia devenind o ramură importantă a folcloristicii.

Chiar de la primele culegeri, s-a putut observa uimitoarea asemănare (uneori identitate) a maximelor la cele mai diferite popoare, ele alcătuind un adevărat fond aforistic universal. Pentru explicarea fenomenului au fost lansate numeroase teorii, dintre care teoria împrumutului pare a fi avut și continuă să aibă cei mai mulți adepți. Teoria a fost lansată de comparatiști care au pronit de la asemănarea (sau identitatea) diferitelor elemente (motive, subiecte, eroi etc.) din proza populară orală (în primul rând din basm). În ceea ce privește comunitatea unor paremii, s-a subliniat (exagerându-se) rolul împrumutului pe calea textelor scrise.

Desigur că împrumutul nu poate fi exclus, dimpotrivă; circulația pe cale orală sau scrisă a producțiilor folclorice s-a dovedit a fi o sursă demnă de luat în considerare atunci când urmărim identificarea cauzelor apariției locurilor comune în folclorul a două sau mai multor popoare. Dar nu e singura, atunci când pare a fi singura, fenomenul trebuie studiat cu atenție și cu foarte multă prudență, întrucât comunitatea – nu ne referim numai la comunitatea de formă, ci și la cea de sens – nu înseamnă implicit împrumut. Se cere atenție și prudență pentru că, dacă în cazul elementelor comune din basm, de pildă, teoriile emise (mitologică, antropologică etc.) aveau în vedere un gen folcloric distinct, de sine stătător și, într-un fel, destul de omogen, în cazul maximelor lucrurile se complică.

Maximele nu mai constituie un gen distinct; despre eterogenitatea lor – genetică, etnică, structurală etc. – vorbește și diversitatea de termeni folosiți pentru a le desemna (proverbe, zicători, aforisme, sentințe, dictoane, observații morale, parabole etc.). Concizia și gradul de generalizare constituie singurele lor trăsături comune.

Maximele sunt mesaje poetice miniaturale; totodată, ca forme de comunicare verbală (îmbinări relativ stabile de cuvinte cu valoare generală), ele au intrat și în limbajul individului obișnuit, utilizându-se deci și în conversația curentă. Folosim noțiunea de individ obișnuit (în sens relativ, desigur) pentru că, în cazul respectiv, nu întotdeauna poate fi vorba de purtător de folclor, în sensul strict al cuvântului (vezi, de pildă, povestitorul ale cărui „mesaje poetice” cer un cu totul alt mod de transmitere). În același timp, trebuie să se facă o distincție clară între cele două categorii de mesaje populare: 1. Mesaje care „se întrebuințează în conversația curentă, în familie și în afara ei, în relațiile de toată ziua dintre vorbitori”; 2. „mesaje care au rostul de a exprima literatura populară de imaginație”.¹ Maximele însă, cu toate că fac parte din cea de a doua categorie, „încalcă” și granițele primei categorii.

De aici, o serie de consecințe directe pentru folcloristul care vrea să afle sursa maximelor, pentru că într-un fel circulă de pildă un basm și cu totul altfel o maximă. Din acest punct de vedere, maximele se comportă ca și cuvintele. Nu credem că referirea la cuvinte este lipsită de temei; să ne gândim la cuvintele împrumutate care îmbogățesc o limbă; neologismele, de pildă (ca să ne limităm doar la o categorie), sunt în mare parte cuvinte internaționale, ceea ce demonstrează marea lor mobilitate în spațiu și timp. Termenul de „cuvinte înaripate” nu este doar o metaforă frumoasă, el reflectă tocmai această mare mobilitate a maximelor care îngreunează și, de cele mai multe ori, face imposibilă determinarea coordonatelor lor spațiale și temporale.

(va urma)

¹I. Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, București, 1973, p.100

(fragment din „Model și variantă în maxima populară”, Eseuri despre folclor, Ed. Univers, 1981)

(sursa foto: istoriiregasite.wordpress.com)