Ce, cum și cât plagiază autorul

Nu este pentru nimeni o noutate că stereotipia constituie una din trăsăturile caracteristice ale folclorului. Fenomenul a fost de mult cunoscut, stereotipia fiind prezentă, într-o măsură sau alta, în toate genurile folclorice, ea afectând cele mai diverse laturi ale creației populare orale.

Basmul, din acest punct de vedere, a fost foarte darnic, el oferind cercetătorilor un bogat și variat material care demonstrează uimitoare asemănări, uneori identități, la cele mai diferite popoare. Nu este deci întâmplător că anume proza populară orală a fost primul gen folcloric care a permis – tocmai datorită elementelor evidente de stereotipie – sistematizarea basmului universal prin întocmirea unor cataloage internaționale de motive, de subiecte etc. Dar aceasta a constituit numai prima etapă, pentru că cercetarea stereotipiei nu putea rămâne un scop în sine; era necesară studierea basmului în toată complexitatea lui, pentru a se putea descoperi acele legi care guvernează procesul de creație folclorică.

Încă la începutul secolului nostru, Axel Olrik, unul dintre reprezentanții de seamă ai așa-zisei școli finlandeze, vorbea – referindu-se la basm – de existența unor „legi epice” necunoscute literaturii culte, care limitează libertatea narațiunii orale. Stereotipia la basm este, în ultimă instanță, tocmai rezultatul acțiunii unor astfel de „legi”, pe care Olrik a încercat să le identifice, uneori reușind, alteori presupunând doar existența lor.¹

Rămânea deschisă o problemă deosebit de importantă: originalitatea. Neagă oare stereotipia în basm originalitatea? Bineînțeles că nu, în ciuda locului considerabil pe care elementele stereotipe îl ocupă în acest vast gen folcloric. Stereotipia limitează, desigur, libertatea narațiunii orale, dar în ce măsură? Este tocmai răspunsul pe care cercetătorii basmului îl caută, studiind cele mai diverse implicații ale acestui fenomen. Pentru că nu putem vorbi de originalitatea unui basm fără să-i cunoaștem stereotipia; nu putem determina critic adevărata valoare a unui basm fără a identifica în prealabil elementele stereotipe, care sunt tradiționale, în majoritatea cazurilor universale, specifice deci întregului gen.

„Esteticește – scrie G. Călinescu – stereotipia ne lămurește asupra chestiunii originalității (s.n. – N.R.). În nici un caz, acesta nu e de ordin schematic. Accidentul constituie în basm esența. Așezarea în timp și spațiu, detaliul senzorial și moral conferă fără sforțări de invenție a treia dimensiune. Ca și literatura clasică, basmul a plagiat sincer și total, și geniul se relevă în arta copiatului.”²

Desigur că se exagerează rolul accidentului în basm (în orice caz, el nu este un element esențial); același lucru se poate spune și despre definirea basmului ca plagiat total. Bineînțeles „plagiatul” în procesul creației folclorice este o realitate, pe noi ne interesează însă – și aceasta constituie lucrul cel mai important – ce plagiază, cum și cât plagiază și, mai ales, ce nu plagiază povestitorul, pentru că există într-adevăr în basm – și nu numai în basm – o adevărată „artă a copiatului” în care se poate manifesta geniul creatorului popular.

Răspunsul îl vom afla studiind stereotipia, care ne oferă posibilitatea să determinăm o serie de raporturi esențiale în procesul creației folclorice: raportul dintre general (universal) și particular (național), dintre tradiție și inovație, raportul dintre elementul stabil și cel variabil etc.; toate acestea se reduc, în cele din urmă, la raportul fundamental dintre stereotipie și originalitate, știut fiind că, în folclor, stereotipia poate fi de ordin general (universal), tradițional și, în majoritatea cazurilor, de ordin individual, regional sau chiar național și, în orice caz, de ordin variabil.

În ultimii ani, mai ales după apariția variantei engleze a cărții lui V. I. Propp consacrate morfologiei basmului³, a luat o deosebită amploare cercetarea structurii prozei populare orale. Propp, ocupându-se de stereotipia basmului din punct de vedere „morfologic”, demonstrează caracterul puternic formalizat al compoziției. Dar compoziția nu este decât o latură a stereotipiei în basm. Operația întreprinsă de Propp, care îl conduce la stabilirea unei noi relații, relația compoziție (morfologie) – subiect, echivalentă cu cu raportul invariantă-variantă, poate fi continuată în studierea celorlalte elemente de stereotipie și, în primul rând, în cercetarea materialului care concretizează „funcțiile” descoperite de Propp; este vorba, deci, de „veșmântul” care îmbracă structurile compoziționale, realizând subiectul. Și aici vom întâlni elemente mai mult sau mai puțin formalizate, care alcătuiesc așa-zisele locuri comune (loci communes).

¹Vezi A. Orlik, Folkhelige Afhandliger, Kopenhaga, 1919, apud. St. Thompson, The Folktale, New York, 1951, pp. 455-456

²G. Călinescu, Estetica basmului, București, 1965, p. 386

³V. I. Propp, rima ediție în limba engleză, Morphology of the Folktale, Bloomington, 1958 (vezi și ediția românească: V. I. Propp, Morfologia basmului, Ed. Univers, București, 1970, după care cităm)

(fragment din Cuvânt înainte, „Stereotipia basmului”, Ed. Univers, 1973)

(sursa foto: dreamstime.com; prelucrare: Maria Morariu)