Avertisment

Există diletanți utili, alături de diletanți de-a dreptul periculoși.

Ovidiu Bârlea

„Invadarea” domeniului folcloristicii de către „nespecialiști” nu mai constituie pentru nimeni o noutate. Și nu numai la noi. Fenomenul este universal: scriitori, filozofi, lingviști, critici și istorici literari, sociologi, psihologi, matematicieni etc. își părăsesc din când în când propriul domeniu și purced la abordarea creației populare orale. Și nu cred că trebuie să ne mirăm. Noul tărâm e destul de încăpător, folclorul însemnând „teologie și sociologie, astrologie și medicină, filozofie și botanică, poezie și zoologie, mitologie și cosmografie, psihologie și meterologie”¹. După cum se vede, mai este încă loc. Roadele acestei „deplasări de forțe” nu au întârziat să apară: metode noi, teorii noi, ipoteze noi, semnificații revelatoare, dar și interpretări fanteziste, uneori de-a dreptul năstrușnice; și acestea din urmă însă având un anumit rol în dezvoltarea folcloristicii.

Iar folcloriștii „pot surâde îngăduitor sau malițios”² deasupra paginilor „nespecialiștilor”; așa s-a întâmplat, de pildă, cu G. Călinescu care a postulat o „activitate de critică literară, în sensul strict al celei culte, pe marginea creației populare orale”³. Unii folcloriști au surâs (doar atât, era vorba de Călinescu!), alții, din afara disciplinei, i-au proclamat opera (Estetica basmului) „drept model de studiere” a prozei populare orale; în sfârșit, au existat și folcloriști care i-au apreciat în mod critic demersul, netrecând cu vederea nici erorile, nici aproximațiile⁴.

Folcloristica a început cu amatorii⁵, lor le datorăm culegerea unui imens tezaur folcloric, precum și elaborarea primelor „studii”; a continuat multă vreme cu ei, și iată că asistăm astăzi la un fenomen asemănător (bineînțeles, la un alt nivel). Să ne bucurăm? Da și nu.

Da, pentru că, după cum am spus, apar uneori puncte de vedere noi, ipoteze noi, care impulsionează cercetarea creației orale.

Nu, pentru că, de foarte multe ori, ignorându-se specificitatea creației folclorice, se pornește de la premise false, iar concluziile nu pot fi decât eronate.

Un exemplu în acest sens îl constituie nerespectarea criteriului autenticității: pornindu-se adesea de la niște „licențe” (ca să ne exprimăm eufemistic) pe care unii culegători, mai vechi sau mai noi, și le-au îngăduit, se ajunge la concluzii care oricând pot fi puse sub semnul întrebării; or, nu credem că mai trebuie demonstrat că de „calitatea, de exactitatea, de autenticitatea” materialului pe care îl cercetăm „depind exactitatea, veridicitatea soluțiilor, după cum de puritatea substanțelor introduse în retortă depinde reușita experienței reacției chimice”⁶.

Un alt exemplu ni-l oferă acei amatori care, datorită caracterului insuficient și aproximativ al informației, „descoperă” fenomene „noi” de mult descoperite (unele încă din secolul trecut!); ca să nu mai vorbim de acele „obiceiuri” dintre care unele sunt „transferate” din folclor(!), altele țin de neînțelegerea sau ignorarea evidențelor: uneori se „preiau” teze din lucrări publicate sau aflate în manuscris, fără a fi citată sursa, alteori rezultatele unor cercetări valoroase (cu ecouri largi în folcloristica mondială) sunt reținute cu aproximație sau sunt complet ignorate.

În sfârșit, „amatorismul” în interpretarea faptelor de folclor poate avea uneori consecințe mult mai grave (unele au devenit realitate) nu numai pentru folclorul literar, de care ne ocupăm, ci și pentru arta populară în general, mai ales pentru arta populară contemporană, unde constatăm mutații profunde. Aceste mutații trebuie atent studiate, cu competență, cu discernământ, fiind necesară o critică specializată. Deocamdată, din nefericire, „în acest domeniu își spun cuvântul, uneori decisiv, prea mulți oameni care apreciază după ureche”, lăsând cale liberă nonvalorii, nonartei, kitsch-ului⁷. De fapt, fenomenul nu este nou și nu vedem nicio exagerare în afirmația lui Ov. Bârlea, conform căreia „există diletanți utili, alături de diletanți de-a dreptul periculoși, împotriva cărora s-ar cuveni instituite norme de penalizare”⁸.

Folclorul este un fenomen complex, în anumite privințe mult mai complex decât literatura cultă, și a-l reduce numai la acele elemente care-l definesc ca literatură înseamnă a-l simplifica, a-l sărăci. Folclorul nu este numai literatură, universul lui e mult mai larg; chiar și Călinescu îi recunoaște această complexitate, deși se apropie de folclor exclusiv ca literat. El afirmă că basmul (observația însă poate fi extinsă, având valabilitate și pentru alte categorii folclorice) este „un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală (s.n. – N.R.) etc”⁹. […]

Bineînțeles că nu este exclus rolul „intuiției geniale” care poate „suplini, în anumite limite, pregătirea de specialitate”¹⁰, istoria și critica literară (ca să ne referim numai la un domeniu) oferindu-ne în acest sens exemple elocvente; ele au fost reținute de specialiști, dar nu se poate face folcloristică doar cu intuiții, fie ele, din când în când, chiar și geniale. S-a plătit, credem, destul tribut diletantismului, ca acum, când folcloristica s-a conturat ca o știință în adevăratul sens al cuvântului, să ne întoarcem de unde am plecat. […]

Exagerările absolutizante au fost întotdeauna dăunătoare; vom mai avea prilejul să vorbim despre respingerea unor metode de cercetare de pe pozițiile unui „conservatorism conjunctural”, care s-a dovedit a fi un adevărat obstacol în dezvoltarea folcloristicii (și nu numai a folcloristicii), precum și despre acceptarea fără rezerve (numai pentru că erau „la modă”) a unor metode noi, „moderne”, înțelese doar „pe jumătate” sau aplicate „mecanic” la domeniul folclorului. Este curios (dar nu inexplicabil) că, de cele mai multe ori, „noile metodologii„ sunt aplicate la materialul folcloric nu atât de folcloriști, cât de specialiștii din alte domenii (bineînțeles, câteodată, nu fără concursul binevoitor al unor folcloriști). Am ajuns, așadar, la punctul de unde am pornit: „invadarea! domeniului folcloristicii de către „nespecialiști” – cu toate consecințele (bune și rele) de care am amintit.

În încheiere, considerăm necesară o precizare: accesibilitatea unei lucrări nu constituie o condiție a valorii; în acest sens, este încă actuală replica dată în 1923 de V. M. Jirmunski, „prigonitorul formaliștilor”: „Valoarea unei cercetări științifice nu este dată de gradul de accesibilitate și atractivitate pentru cititorul mediu”, ci de „coeficientul de adevăr obiectiv, de cunoaștere adevărată, cuprins într-un sistem, într-o anumită teorie și disciplină” ¹¹. Uneori însă – în anumite lucrări ale contemporanilor noștri – tocmai acest „coeficient” dispare într-o formă ostentativ „cifrată”, aproape inaccesibilă (și nu numai pentru „cititorul mediu”).

(fragment din paginile introductive ale volumului „Eseuri despre folclor”, Nicolae Roșianu, Ed. Univers, 1981)

¹Ov. Papadima, O viziune românească a lumii, Studii de folclor, București, 1941, p. VI

²M. Constantinescu, Triumful lui Făt-Frumos, București, 1979, p. 14

³Ov. Papadima, Literatura populară română, București, 1968, p. 5

⁴Ov. Bârlea, Istoria folcloristicii românești, București, 1974, p. 563-569

⁵Ov. Bârlea, Metoda de cercetare a folclorului, București, 1965, pp. 22-23

⁶N. Constantinescu, Rima în poezia românească, București, 1973, pp. 6-7

⁷Vezi T. Bănățeanu, Competență și discernământ – în locul aprecierilor „după ureche”, București, 1980; vezi, de asemenea, P. Petrescu, Critica și promovarea valorilor autentice ale artei populare, București, 1981

⁸Ov. Bârlea, Istoria folcloristicii românești, București, 1974, pp. 10-11

⁹G. Călinescu, Estetica basmului, București, 1965, p.9

¹⁰Ov. Bârlea, Poetică folclorică, București, 1979, p. 10

Imagine: Andrei Sipoș