Nicolae Roșianu
Eroul basmului fantastic, oricât ar părea de paradoxal, este înfățișat, în general, la dimensiunile reale ale pământenilor; de regulă, el nu are o forță supraomenească; în schimb, fiind întruchiparea unor idealuri, victoria trebuie să fie de partea lui. În aceasta și constă de fapt logica acțiunilor ajutoarelor. Prin urmare, basmul fantastic își justifică numele (fantastic) nu prin natura eroului și acțiunilor sale, ci prin natura ajutoarelor și, bineînțeles, a adversarilor, de regulă supranaturali.
Este interesant de observat că poezia epică – în ciuda modificărilor la care ne-am referit în altă parte – ne oferă câteodată eroi mai „fantastici” decât eroii basmului fantastic, cu toate că acționează într-un cadru destul de real (uneori chiar identificabil scriitoricește): Stanciu al Bratului prinde cu gura gloanțele și le aruncă apoi asupra poterei, Român Copilul înfruntă singur oastea turcească, buzduganul lui Mihu nu-l pot ridica „cincizeci fără cinci de flăcăi levinți” etc.
[…]
Eroul basmului fantastic (de pildă Făt-Frumos) nu poate face aproape nimic singur (cu excepția situațiilor când el însuși este „investit” cu puteri magice, dar și atunci însușirile – darul de a se metamorfoza de pildă – nu sunt „native” – ca în cazul eroilor eposului – , ci tot rezultat al acțiunii ajutoarelor). Eroul basmului fantastic are nevoie permanentă de „sfaturi” (și nu numai de sfaturi): fără cal (ca să numim doar un ajutor – cel mai eficient de altfel), eroul basmului este un „neputincios”.
Există vreo explicație? „Speculații” se pot face, dar nu vrem să cădem în „păcatul” pe care îl reproșăm altora: concluzii eronate de la premise false. Unele ipoteze, însă, bineînțeles că sunt posibile: în basm avem de a face cu un proces continuu de demitizare, elementul fantastic (ca element de credință) transformându-se treptat în element de poetică, și primul care își pierde dimensiunile mitice este eroul, deci omul (procesul de nuvelizare a basmului fantastic – proces la care asistăm – ar putea fi un argument în acest sens); o altă explicație posibilă: eroul basmului (dacă admitem rolul ritului inițierii în apariția genului respectiv), ca simplu pământean, se află într-o continuă inițiere (fie ea și simbolică, după ce basmul se desprinde de ritual). Așadar, eroul basmului fantastic române om, la dimensiunea reală de pământean, așa cum, de altfel, a și fost în timpul actului inițierii (dacă era „năzdrăvan” – ființă fantastico-mitologică – nu mai avea nevoie de „inițiere”).
În sfârșit, unii cercetători leagă nașterea basmului fantastic, ca gen, de apariția motivelor cu caracter social (fenomen relativ târziu), motive care devin purtătoare ale esteticii basmului; iar, în a cest caz, natura eroului este explicabilă, „ascensiunea” lui fiind „firească”. Faptul că un simplu fiu de țăran (cioban etc.), și „prostănac” pe deasupra, devine ginerele împăratului nu poate fi interpretat decât ca o „recompensă”, ca o „reașezare” normală a „valorilor” conform unei concepții colective care urmărește idealizarea unui ins „năpăstuit”.
Pasivitatea eroului (eroinei) determină caracterul activ al ajutorului. Avem de a face cu idealizarea eroului în conformitate cu un „democratism primitiv”, tipic nu numai pentru basm, ci pentru folclor în general. Iar idealizarea se face indirect, prin idealizarea (hiperbolizarea) ajutorului, care devine, la rândul său, tot erou, contopindu-se, în ultimă instanță (în ceea ce privește idealul), cu eroul propriu-zis.
De fapt, în basmul fantastic totul este prezentat la modul ideal („ideal” – în conformitate cu optica purtătorului de folclor, cu mentalitatea colectivității al cărei exponent este).
(fragment din „Eroul basmului fantastic”, volumul Eseuri despre folclor, Ed. Univers, 1981)
Sursa foto: romaniaistorica.ro
