Singurătatea unui scriitor

Sunt puţine mărturii despre singurătatea unui scriitor, rămase chiar de la scriitor. De regulă, ele sunt extrase din jurnale intime, din scrierile celor care l-au cunoscut sau sunt pur şi simplu deduse din creaţiile literare în sine sau din evaluarea superficială, acolo unde este posibil, a vieţii sale de familie.

În 2011 scriam în Chezăşie pentru libertate un eseu despre Zaharia Stancu. Povesteam despre o vizită pe care o făcusem împreună cu doi prieteni la casa memorială din comuna Salcia din judeţul Teleorman. Doamna bibliotecară Cornelia, cea care întreţinea şi casa memorială, ştia câteva date despre urmaşii lui „Darie”, fapt pe care l-am relatat în prima mea carte de eseuri. Cu toate astea, Zaharia Stancu, un nume cunoscut, aproape de noi din punct de vedere temporal (1902-1974), lasă în urmă o ceaţă, exact ca imaginea mamei în amintirea pe care Darie o descrie în „Desculţ”.

Nu despre singurătatea lui Zaharia Stancu mi-am propus să scriu. Am făcut o digresiune înspre viaţa unui scriitor activ, fost conducător al Uniunii Scriitorilor din România şi al Teatrului Naţional Bucureşti, vreme îndelungată (cred că cele două funcţii i-au ocupat lui Stancu aproape trei decenii din viaţă ) pentru a exemplifica efemeritatea genealogică, darămite emoţională a unui scriitor care deşi foarte public devine uitat.

Singurătatea scriitorului şi opera sa. Tristeţea creatorului de cuvinte şi implicit de imagini şi lucrurile care stau în spatele unor scrieri şi care, desigur, nu se văd.

La o întâlnire amicală, anul trecut, le spuneam unor oameni care lucrează cu oamenii, ca atunci când evaluează o situaţie, dacă sunt subordonaţi să se pună în locul şefilor, din punctul de vedere al asumării deciziei şi invers, dacă sunt şefi să analizeze ca şi cum ar fi subordonaţi. Nimic mai simplu. Sunt sigur că afirmaţia mea s-a mai spus, precum sigur sunt că e doldora de cărţi pe aceste teme. Ce nu sunt sigur însă este faptul că sunt mulţi cei care ştiu să transmită un mesaj şi cum să-l facă înţeles şi mai ales urmat.

Tendinţa mea este să deviez de la tema principală. Cât de singur se poate simţi un om ca să facă un „plural” din mai nimic şi acelui plural să-i dea sens şi prin el să bucure şi să înveselească vieţi ? Care om pleacă în toiul petrecerii să scrie despre nevoia de petreceri şi companie? Cine se trezeşte fericit lângă iubirea vieţii sale şi totuşi aprinde discret veioza şi se apucă de scris despre regretul zilelor în care oferea flori, tezaurizând gesturi, probabil, fireşti pe care le-a primit cândva în schimbul semnelor sale de dragoste?

Nimic nu este infim şi la întâmplare la scriitor. Majoritatea realizărilor artistice se nasc dintr-un mixt de singurătate şi tristeţe, conştientizate. Tristeţea pe care mulţi o blamează şi fug de ea sub toate formele, încercând să o sufoce în grabă cu prezenţe fizice sau prin vicii, este un sentiment periodic în vieţile tuturor oamenilor. Sentimentul este mai des sau mai rar, ţine mai mult sau mai puţin, în funcţie de sensibilitatea fiecăruia şi de temperament. Există însă o mecanică a sensibilităţii, a dozei de bucurie şi de tristeţe, care vrând nevrând se echilibrează ca intensitate.

Mulţi sunt cei care nu-şi recunosc stările sau pur şi simplu le pun pe seama altor factori. Unii au capacitatea de-aşi reprima trăirile într-un mod mai intens şi pot pune în subconştient emoţii care mai devreme sau mai târziu vor ieşi la suprafaţă. Tocmai de aceea le-am spus oamenilor despre care am vorbit să se pună în locul celorlalţi şi invers. Am mai scris despre putere şi despre extremele emoţionale pe care le aduce cu sine. Ea, puterea, are aceleaşi reflexii şi în relaţiile interumane.

Dar vorbeam despre singurătatea scriitorului. Asumarea singurătăţii sufleteşti în acest caz este o formă de adevăr. Scriitorul devine „liderul de opinie” al tuturor oamenilor care simt lucrurile pe care acesta le exprimă dar n-au avut capacitatea să le exprime ei înşişi sau pur şi simplu nu s-au gândit la asta.

Mi-a fost greu să convieţuiesc cu un om care fie îmi blama trăirile interioare, neînţelegându-le, fie încerca să mă normeze, comparându-mă cu ce a cunoscut anterior mie, direct sau prin alţii. Pot spune, deci, că scriitorul are nevoie de un noroc uriaş să găsească un om cu care să poată convieţui. Cei care au reuşit să le facă pe amândouă, într-o stare medie de armonie, adică să aibă şi o viaţă personală cuprinzătoare dar să şi esenţializeze trăiri, sunt norocoşi.

Sunt mulţi oameni singuri care nu sunt scriitori şi cărora nu le place să citească, neputând astfel descoperi că nu sunt de fapt singuri. Cititul, căutatul răspunsului, este una din marile forme de terapie. Vorbitul, descărcarea de problemă, sfatul cerut, comunicarea în sine sunt puternice arme împotriva singurătăţii. Per ansamblu singurătatea intimă e blamată de societate, la fel cum blamate sunt multe lucruri care nu ar trebui să fie blamate. Prejudecăţile pun această presiune care inevitabil duce la greşeală. Astfel, un prim obiectiv al comunicării ar trebui să fie neutralizarea singurătăţii dar pentru asta trebuie să îndeplinească o condiţie, ea, comunicarea, să fie sinceră, să pornească din suflet.

Le spun mereu celor care au familie să se bucure de ea. Nu m-am sfiit, atunci când a fost cazul, să spun ce cred sincer dacă vedeam că cineva se poticneşte în prejudecata celorlalţi. Suntem, cumva, într-un moment aparte din punct de vedere emoţional. Copiii generaţiei „industrializării” au deja familii şi copii. Unora le reuşeşte altora nu. Pansarea rănilor părinţilor noştri este esenţială. Cu toate acestea trebuie să-i învăţăm un lucru, că ei sunt cei care sunt obligaţi să aibă şi viaţa lor personală, cu bucuriile lor, care or fi, iar noi pe a noastră. Să nu ne plângem unii altora de milă aşa cum nici nouă nu ne-ar plăcea ca fiii noştri să ne plângă de milă. Gândind astfel riscăm să rămânem prinşi într-un cerc vicios care va ţine blocaţi şi înfricoşaţi emoţional accentuându-ne anxietăţile.

Consolarea văduvei sau a văduvului sunt de prisos atunci când lucrurile au mers bine. Nici o părere optimistă şi încurajatoare nu va înlocui un om. Ea este doar un semn de bun simţ faţă de omul care a pierdut ceva extrem de important, un alt om.

Din acest punct de vedere singurătatea scriitorului este oarecum perversă. Scriitorul poartă doliu după un gest pierdut, cu toate că ştie că sub o formă sau alta mai are şanse să-l reprimească. Scriitorul vrea să fie lăsat în pace ca să poată scrie dar vrea şi oameni în jur care să-i ilustreze viaţa, construcţia sa mentală animată de iubire. Scriitorul vorbeşte despre iubirea ideală deşi ştie că cea ideală este divină şi deci necuantificabilă. Ea se relevă doar prin reflexiile solare, prin alinare şi prin pedeapsă.

Pentru scriitor iubirea ideală nu poartă dresuri şi nici sutien, iar când spun asta nu fac un joc de cuvinte; nu se află permanent în cealaltă jumătate de pat, căci dacă ar fi aşa el n-ar mai fi parte a imboldului universal care naşte creaţia.

Un mare scriitor ar trebui să tânjească să nu mai fie scriitor şi să fie dispus să dea la schimb oricând acest statut pentru a primi potrivire, linişte sufletească şi o vorbă, o poveste înainte de culcare.

8 septembrie 2014

(sursa foto: alrai.com)