Flaviu George Predescu 
De mult ameninţ cu tatuajul şi cu cercelul. Cercel am avut în prima parte a liceului. Aveam o bobiţă care pentru un an m-a făcut să mă simt liber. Adolescenţa este o perioadă foarte complicată a vieţii. Trecerea de la copil la adult se face cu costuri grele care constau în tot felul de gânduri, dorinţe şi acţiuni. Multe dintre ele nu sunt bune. Altele pică perfect în contextul în care ai mare nevoie de confirmări. De ceva vreme, simt nevoia să îmi fac un tatuaj. O strofă din „Artă poetică” a lui Borges, scrisă în limba originară, pe interiorul antebraţului stâng: „Ver en el día o en el año un símbolo/De los días del hombre y de sus años/Convertir el ultraje de los años/En una música, un rumor y un símbolo”. Este una dintre cele două strofe cu care începe şi “Chezăşie pentru libertate”.
Sub acelaşi impuls emoţional, de câteva săptămâni simt să-mi repun şi cercelul. De data asta, unul mai adecvat vârstei mele. Ca să fie totul complet, simt să înlocuiesc uşor, uşor cravata cu eşarfa. Fără să fiu ironic, simt să fac nişte lucruri extreme. Dacă eu simt asta, ce să ne mai mirăm la cei aflaţi în debutul tinereţii? Cei care abia acum se rup de adolescenţă. Acestora, cu excepţia minciunii, care este cea mai perfidă boală, le este permis tot ce este legal. Ca de exemplu? M-ar întreba acum o fostă adolescentă cu ochii şi dinţii mari. Păi, să facem o trecere în revistă. Le este interzis celor aflaţi în debutul tinereţii să facă dragoste? Se opune cineva ca ei să-şi încerce norocul atât în amor, cât şi în exersarea unor relaţii de tip pur sexual sau „poştă”? Are cineva ceva cu faptul că vor să-şi petreacă nopţile în baruri până dimineaţa? Poate vreun părinte, dar asta se rezolvă prin a-l ignora şi a face fix inversul din ceea ce te roagă.
Rămânând la sex, mă întreb dacă îi poate împiedica cineva să îl facă normal, anal sau oral? Au toată libertatea şi din acest punct de vedere. Ne tot ferim atât să spunem lucrurilor pe nume şi „vai” trebuie să fim pudici, când realitatea ne cuprinde cu o viteză uimitoare, atâta doar că noi ne prefacem că nu o vedem, vezi doamne, pentru că „este ruşine”. Stă cineva stăvilar, vreun om, în faţa dorinţei de a bea şi chiar a se droga a adolescentului? Al doilea tip de plăcere este mai puţin accesibil şi mai riscant, dar a luat amploare, vezi statisticile cu tinerii tot mai mulţi deveniţi legume, a căror carne „miroase încă de pe-acum a scândurică de salcâm”, întocmai ca în poezia lui Mircea Dinescu.
Care este problema adolescentului sau a tânărului de azi? Cine ce le interzice să facă? Anii aceştia sunt forma supremă de libertate. A apărut până şi aplicaţia de pe Android care îţi prinde din zbor o melodie de la radio şi o caută pe internet, arătându-ţi astfel nu numai cine o cântă, fără ca tu să nu faci nimic, ci şi îndeplinindu-ţi dorinţa de a o reasculta dacă ai prins-o doar de la jumătate.
Dacă mie îmi vine să îmi fac tatuaj şi să port cercel, n-am ce să mai cer altora. Singurul lucru împotriva căruia mai am tupeul să lupt pe faţă este minciuna, fie că este mică sau mare. Aş spune că mă enervează mai degrabă minciunile mici susţinute cu vehemenţă, decât cele mari, care au ca scop salvarea pielii după o prostie făcută de către cel care apelează la mecanismul disimulării adevărului. Inutilitatea unei minciuni are puterea de a declanşa în mine cele mai negative sentimente la adresa mincinosului. În ochii mei acesta se descalifică, devenind un cadavru umblător a cărui inutilitate la suprafaţa pământului este confirmată de faptul că nu are ce să mai spună acestei lumi. Evident că mă refer la patologia minciunii, nu la cazurile particulare, în care un om, săracul, a încercat să spună câteva cuvinte altfel decât realitatea şi i s-au infirmat.
Ieri, când Lucian a venit pe la mine să ieşim afară, mi s-a părut deprimant că, până să plecăm, a căutat pe Youtube cântecul„Tinereţea mi s-a dus cu anii”. Deşi este o piesă care nu sună rău şi chiar merge la un pahar, ea ar trebui interzisă tinerilor. Dumnezeule mare, avem 31 de ani, Luciane! Cum să ne facă plăcere să ascultăm: „Tinereţea mi s-a dus cu anii”? Cum să ne facă plăcere să ascultăm: „Puşca şi cureaua lată”, „Ce-am avut şi ce-am pierdut” sau „Nici bogaţii, nici săracii nu trăiesc de două ori”? Nu pentru că sunt urâte, ci pentru că n-ar trebui să existe în noi fiorul acesta al confirmării inutilităţii noastre şi a trecerii prin viaţă într-un ritm atât de rapid. Ca şi cum toate lucrurile bune s-ar fi terminat, iar acum stăm şi cugetăm la ele cu nostalgie, amintirile devenind singura noastră bucurie.
Există nişte extreme ale generaţiilor. O generaţie este prea pudică şi uneori aproape resemnată. O alta cade în extremă şi se pupă pe gură la propriu, indiferent de tipul de relaţie dintre cei doi, bulversând auditoriul şi determinându-te să-ţi imaginez inclusiv faptul că ar putea avea atâta dezinvoltură, încât o tipă din gaşcă, chiar dacă are prieten, nu l-ar lăsa la greu pe un altul, care nu are prietenă şi decât ca cel singur să rişte să se tâmpească de onanism, să tragă cu acesta o partidă de sex, în virtutea bunei prietenii, cu aprobarea sau chiar în prezenţa prietenului asumat. Ar fi o soluţie.
Actuala generaţie de adolescenţi sau de proaspăt absolvenţi ai adolescenţei are chiar şi această libertate. Nu-mi dau încă seama dacă este bine sau este rău. S-ar putea să fie prima generaţie vindecată de frici şi maladii, de resentimente şi de îndoieli. Chiar s-ar putea să fie prima generaţie care având atât de multă libertate, va căuta să îşi consume timpii în favoarea unor experienţe pe care nu le vor mai râvni cândva.
Încerc să-mi menţin părerea că adolescentului şi tânărului de tip nou îi este permis absolut orice din ceea ce nu îl omoară, nu îl îmbolnăveşte sau nu îl bagă în puşcărie. Totul cu asteriscul că minciuna este o boală gravă, aproape imposibil de vindecat. Cu precizarea că minciuna nu trebuie considerată o abilitate şi o calitate, ci o cale sigură spre prăpastia conştiinţei.
Ce naiba este „prăpastia conştiinţei”? Ce c***turi spune şi nebunul acesta expirat? Ar putea întreba oricare dintre adolescenţii sau dintre foarte tinerii zilelor noastre.
Prăpastia conştiinţei, dragă tânăr, este acel „hău” din care odată intrat, nu vei mai ieşi niciodată. La un moment al vieţii, inevitabil vei încerca să ieşi, pentru că tovarăşii tăi de acum vor fi, fie ultimii distruşi care se vor dizolva în probleme infinite, fie oameni care într-un fel sau altul s-au stabilizat şi îşi văd de viaţă, ignorându-te sau nemaiavând timp de tine.
Cât despre noi ceilalţi, cei care nu ştim ce să facem cu libertatea, pentru că nu mai avem curaj să socializăm sau pentru că nu mai găsim modalităţi de a ne întâlni, pentru că avem pretenţii sau orgoliu exagerat, n-am ce să spun. Doar faptul că mi-e imposibil să fiu de acord să vorbesc, azi-mâine, la trecut despre tinereţe. Să ajung să râvnesc la o vârstă mai înaintată, numai pentru că ea dă iluzia unei pseudo-stabilităţi şi iluzia împlinirii dorinţelor neatinse…
P.S. Chiar s-ar putea să-mi fac tatuaj şi să îmi pun cercel…
Bucureşti, 20 iunie 2012
