Sfârșit de veac în București

– romanul psihologizant –

Sfârșit de veac în București de Ion Marin Sadoveanu este, în anumite privințe, o scriere literaturizată de psihologie organizațională, înglobată într-un roman social. Deși comparațiile cu Ciocoii vechi și noi și Craii de curte veche, pe care critica literară i le-a atribuit, par a fi concludente, o nouă abordare, iată, la 74 de ani de la publicare, poate fi binevenită.

În deceniile de dinainte de 1990, romanul lui I.M. Sadoveanu nu i-a lăsat indiferenți pe Șerban Cioculescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Perpessicius, Nicolae Manolescu, Eugen Simion sau Petre Răileanu. De altfel, fragmentul intitulat La aniversară – scriitori cu o singură operă – Ion Marin Sadoveanu, scris de Nicolae Manolescu, extras din Istoria critică a literaturii române, ediția a doua, revăzută și adăugită, în curs de apariție la Cartea Românească, publicată în România literară, numerele 30-31/2018, a fost motivul care m-a făcut să-mi propun o analiză cu nuanțe științifice (din punct de vedere psihologic) a opului.

Subiectul cărții este dominat la nivel idiografic de personalitatea lui Iancu Urmatecu, personaj aproape omniprezent în desfășurarea firului epic, în timp ce la nivel nomotetic relevantă este dinamica legităților finalului de secol XIX, ca parte a unui stil de viață în formare (și a altuia în deformare, în paralel) din tânărul regat păstorit de Carol I, pe vremea Rotativei Guvernamentale. Tocmai de aceea, numele despoticului Iancu Urmatecu, provenit din mahalalele sărace ale Bucureștilor și ajuns în lumea de sus – a „banilor și politicii”, ar fi putut da lesne chiar numele cărții. Fie că ne referim la partenerul său de afaceri – Ivanciu, la tânărul boier Bubi, la cumnatul Lefterică, apoi la Dorodan, fostul om de încredere al boierului, la Jurubița, ori procurorul Hagiu și chiar boierul Barbu B. Barbu, toți par a forma un grup al învinșilor lui Urmatecu. Experiența dramaturgică a lui I.M. Sadoveanu impune un caracter scenic a romanului, dar pasaje întregi din carte sunt diluate de prea mult epic, amânând la nesfârșit o intrigă în adevăratul sens al cuvântului.

Când Jurubița, fosta cumnată a lui Iancu, decide să fugă împreună cu Gună Licureanu de șovăielnicul Bubi, care era deja de ceva timp atins de o stenahorie similară cu cea a lui Hrisant Hrisoscelu din Săptămâna nebunilor a lui Eugen Barbu, subiectul devine previzibil. Beizadeaua parcă moștenise de la tatăl său nu doar averea, ci și abulia, sfârșind părăsit de iubită, după o ceartă în care el fusese cel „de bună credință”. Amănunt aparent nesemnificativ este strecurarea de către autor a unui semn de memorie teritorială. La Predeal, locul până în care Bubi își urmărește fosta iubită fugară, steagurile ungurești arătau granița.

În deceniul pe care autorul l-a consacrat scrierii, reiese aproape o obsedantă „uvrajare” stilistică a romanului. Senzațiile, percepțiile și reprezentările sunt muncite stilistic de către scriitor și formulate cu migală. – „O apăra pe Jurubița, la Bubi, din amintire, parfumul sânului încălzit de vară” – o frumoasă expresie literară pentru ceea ce psihologii numesc sinestezie.

De ce psihologie organizațională? Pentru că subiectul este despre influență și roluri în societatea care avea să se transforme radical, cu lideri formali și informali în gestionarea averilor, cu ierarhii și cu referiri la începuturile industrializării, care cerea nu doar împrumutarea unor valori, cât mai ales crearea unora adaptate realităților locale. De pildă, Bubi vrea să construiască o fabrică de oglinzi. În fond, tânărul boier școlit la Viena, deși nu părea adaptat unui anturaj pus numai pe petreceri, continua să se afunde în el. Consumă în scurt timp banii pentru fabrică, o sumă exorbitantă (500.000 de lei) înconjurându-se de prieteni falși. Chiar și această „extravaganță” a lui Bubi este speculată pecuniar de către Urmatecu a cărui avere se întregește (după multiple artificii) cu o nouă moșie devenită zestre pentru fiica sa Amelica.

Asupra narațiunii parcă plutește un perpetuu sentiment de weekend. Să fi fost boierul Barbu un prototip al căror însușiri puteau împleti la nivel simbolic degradarea morală cu cea materială din acel sfârșit de veac? Nu se știe cu exactitate. La nivel arhetipal, boieria, aflată în vârful ierarhiei nevoilor se află în decadență iar lipsa înțelegerii bazei piramidei necesităților duce la falimentul moral și material al domniei. Până și acest aspect al transformărilor care vor veni este intuit de Iancu Urmatecu, atunci când se află în casa lui State Iaconim. În preajma bibliotecii celebrului avocat, Iancu înțelege că are limite și că studiul aduce avantaje mai trainice. Acest lucru l-a motivat pe Ion Marin Sadoveanu să publice în 1957 ce-a de-a doua carte din ceea ce s-a vrut o trilogie – Ion Sîntu. Succesul n-a mai fost însă același.

(publicat în „Luceafărul de dimineață”, septembrie 2018)